Cu patima în trup la 1800

La 1800, boala, patima trupului, este parte a vieţii cotidiene. Orbi şi şchiopi, nebuni şi epileptici, bolnavi de sifilis sau de alte boli venerice, de gută sau de tuberculoză, se regăsesc în palate şi conace, în bordeie şi odăi, în spitale şi mănăstiri, pe poduri şi pe scările bisericilor. Conştientă că nu are mijloacele necesare susţinerii unei "politici sociale", puterea încearcă responsabilizarea familiilor ori de cîte ori este posibil. Familia este, înainte de toate, o celulă economică în care fiecare membru are atribuţii bine stabilite, astfel încît să asigure supravieţuirea menajului. În al doilea rînd, procrearea şi "astîmpărarea pohtei cea trupeşte" - cum spunea Antim Ivireanul - constituie un alt scop important. Amintesc toate acestea pentru a sesiza maniera de conturare a discursului puterii ecleziastice cînd aceste atribuţii nu pot fi asigurate din cauza unei anumite "boli". După pravilă - Îndreptarea legii (1652) -, doar gubăvia (lepra) implică şi separarea cuplului. Epilepsia poate constitui motiv de divorţ numai dacă intervine după momentul căsătoriei. Şi cu toate acestea, de-a lungul documentelor se observă conturarea mai multor discursuri care au un element comun: necesitatea perpetuării unei familii sănătoase din punct de vedere social şi economic din care "mădularul" bolnav să fie înlăturat, dar care să-şi găsească pînă la urmă "refugiul" tot în interiorul familiei. ...şi nemaiputînd răbda văduvia şi necăutarea de soţie... Bărbatul se crede îndreptăţit să revendice separarea cînd soţia (şi aici nu contează anii de căsătorie) nu mai poate să conducă gospodăria, să-i "stingă" patimile trupeşti, să-i ofere copii, utili în economia cotidiană şi în perpetuarea neamului. Oloagă, oarbă, epileptică, leproasă, soţia devine inutilă şi nu se doreşte decît expulzarea ei din menajul comun, cît mai repede, pentru a reaşeza echilibrul şi a reintra pe făgaşul "normalităţii" conjugale. Chiar dacă are obligaţia morală şi legală (impusă de pravilă) de a-şi "căuta" soţia cu "doftori", "moaşe" sau alte mijloace - pelerinaje la biserici, icoane făcătoare de minuni şi "fîntîni de leac" - bărbatul percepe această perioadă ca o "văduvie". Aşa se exprimă Mitran din satul Voivoda, sud (judeţ) Teleorman, căsătorit de şase ani cu Stana, bolnavă din prima zi a căsătoriei de epilepsie, perioadă greu de îndurat în care ea mai mult "zace ca o moartă, nesimţindu-şi trupul", pelerinajele pe la "sfintele Biserici" neaducîndu-i "mîngîierea". Ne vine greu astăzi să credem că astfel de lucruri se întîmplau, dar trebuie să ne gîndim la principiile aranjamentelor matrimoniale, pentru a înţelege astfel de mentalităţi. Chiar dacă unii se grăbesc să se despartă imediat ce primele semne ale bolii se manifestă, alţii încearcă cu disperare să găsească soluţii, să spere în ajutorul divin, care să uşureze sau să le vindece partenerul, nu numai pentru a se despovăra pe ei înşişi de atribuţiile prăvălite pe umerii lor, ci şi din milă firească în faţa suferinţelor la care sînt deseori martori. "Adevărat soţie îi este şi milă de dînsa", mărturiseşte Şărban dulgherul din Bucureşti, care de cinci ani se chinuie cu Mihalcea epileptica, mergînd împreună pe la biserici şi moaşe, înălţînd rugăciuni şi făcînd "cheltuieli grele", angajînd "fămei cu simbrie ca să-mi cate dă coprinsul casii, dă copii şi mai vîrtos dă dînsa". ...nefiind vrednică a mai ţine casă... De altminteri, discursul masculin este sprijinit atît de femeia devenită inutilă, cît şi de părinţii clerici, de vecini. Pinca "neputincioasa", cum singură se defineşte, îi acordă libertatea soţului la trei ani de la căsătorie. Atinsă de boala gubăviei "i s-au muiat mîinile şi picioarele cît n-au putut în multă vreme să lucreze nici un lucru de al casei, nici să-şi caute de bărbat". În aceeaşi situaţie se află Ilinca, soţia lui Ivaşco din satul Slănicul, sud Muscel, care s-a trezit la patru ani după căsătorie cu o patimă în trup ce pune stăpînire pe ea cu fiecare zi: "zgîrcindu-mi-se mîinile şi picerile" pînă cînd "au început a mi se dezliga şi tot trupul pă la încheieturile oaselor". Soţul este nerăbdător, iar Ilinca se pleacă voinţei lui: "nefiindu-i vrednică a mai ţine casă şi bărbat, ca una ce nu poci a chivernisi, nici casă fără de orînduială fămeiască, nici bărbat, nici măcar şi pă mine m-am învoit cu numitul soţul mieu ş...ţ şi eu să-mi caut de neputinţa mea ca o săracă". Vecinii contribuie şi ei la trasarea acestor principii în care utilitatea economică a unei persoane ocupă locul esenţial. Chemaţi să depună mărturie despre Tudora, soţia lui Penciu, mahalagiii din Flăm