Cu ce am rămas din asta?
De trei ani țin la Facultatea de Litere un curs de Comunicare Internă și Culturi Organizaționale. Are loc în semestrul al doilea, deci începem prin martie. Anul acesta, am apucat să țin doar primul curs în sală. Apoi a venit pandemia și am continuat să predau online. Pentru mine, predatul în fața studenților a fost o provocare. Sînt o persoană care mai mult scrie decît vorbește și vorbitul în fața studenților m-a „costat” ceva la început. Cînd am început să predau online, mi s-a părut bizar să vorbesc singură în fața laptop-ului, în casă, și culmea este că mi-au lipsit enorm tocmai interacțiunile cu studenții. Cursul s-a încheiat, urmează examenul, tot online, iar eu mă bucur doar că toate referate și lucrările de la examen sînt online, și nu mai umblu cu ele prin geantă. Sper să rămînem la această variantă și pe viitor, ca să nu mai am teancuri de lucrări pe birou.
Interacțiunile sînt cele care mi-au lipsit cel mai mult în această perioadă de izolare. Glumele de la birou, mîncatul împreună cu colegii, discuțiile unul lîngă altul sau în aceeași sală. Mă plîngeam uneori de întreruperile de la birou și de gălăgia din open space, însă, în perioada asta de liniște îndelungată de acasă, mi-au lipsit tare mult.
Întîmplarea face că, în plină pandemie, mi-am schimbat locul de muncă. Ideea e că nu mi-am văzut încă la față colegii, decît în call-uri, deși lucrăm împreună de la începutul lunii mai. M-am văzut doar cu colegul de la IT care mi-a predat laptop-ul, în prima zi. Probabil va mai dura ceva pînă ne vom vedea în formație completă. Cînd am făcut această schimbare, m-am gîndit că o să îmi fie mai greu să mă acomodez de la distanță cu noile aplicații și sisteme de lucru. M-am întrebat, ca la orice început, cum mă voi obișnui cu proiectele noi, pentru că durează puțin pînă ajung să stăpînesc situația mai bine. La oameni și la acomodarea cu echipa nu m-am gîndit deloc. Pentru mine asta nu a fost niciodată o problemă, în general reușesc să mă înțeleg cu lumea.
Culmea este că tocmai de oameni m-am stresat cel mai tare. Pentru că în orice moment mi-a lipsit feedback-ul acela personal, dat uneori prin gesturi, nu neapărat prin cuvinte. M-am întrebat dacă am zis o glumă bună, dacă nu cumva am insistat prea mult, dacă e în regulă să intervin. Am încercat să îmi dau seama din voce dacă este supărată sau se bucură o persoană și să îmi imaginez cum reacționează. Am stat lipită de laptop în call-uri. Tot obiceiul de a-mi crea impresii prin simpla prezență s-a dus acum pe apa sîmbetei. Toate lucrurile pe care le remarc de obicei vizual, la ceilalți, în spații, au fost înlocuite de un un mare semn de întrebare. Cu aplicațiile, însă, m-am obișnuit foarte repede, iar cu proiectele aș zice că am intrat într-un ritm. Am realizat doar cît de mult preț pun pe vizual în relația cu oamenii, mai ales cu necunoscuții. Ca să compensez nevoia de socializare și mișcare, de vreo lună ies în fiecare seară la plimbare prin cartier cu cîteva prietene. Cred că în ultima lună m-am văzut cu ele mai des decît am reușit în jumătate din anul trecut.
La începutul perioadei de izolare, m-am bucurat de fiecare articol sau știre care vorbea despre faptul că perioadele de criză scot ce e mai bun din oameni. De exemplele din alte perioade dificile, cum sînt războaiele, cînd oamenii au dat dovadă de solidaritate și s-au mobilizat să-i ajute pe cei afectați. M-am întrebat doar, totuși, de ce aceste comportamente nu s-au păstrat. De ce rata de voluntariat e mică, spre exemplu, în România, iar donațiile nu-s cel mai des practicate. Cu toate astea, cred că fondurile strînse în această perioadă pentru spitale reprezintă o mobilizare cum nu a mai existat în România, într-un timp atît de scurt. La fel și inițiativele care duc cumpărături la ușile celor mai în vîrstă, apărute în cîteva zile. Și deși studiile arată că schimbările de comportament în perioade de anxietate nu sînt de durată, eu pe undeva tot mai sper ca unele să rămînă. Să apreciem mai mult implicarea, grija, simplitatea, ce fac alții pentru noi, ce putem să facem noi pentru alții, timpul petrecut împreună (cum am fost la distanță) și chiar tehnologia.
De la începutul crizei, pendulez. Între momente de entuziasm față de situația nouă a izolării, la care a trebuit să mă acomodez și pe care eu am luat-o ca pe o provocare, și momente în care nu sînt deloc încîntată. Între momentele cînd regret ce îmi lipsește și cele în care văd lucrurile bune care se întîmplă și prind speranță. De speranță, însă, am avut cel mai mult nevoie. Și am în continuare nevoie să cred că nu am suferit degeaba – izolare, vieți pierdute, economie blocată, afaceri și locuri de muncă afectate – și că o să ieșim cu ceva bun din asta, măcar noi, ca oameni. Cred că depinde de noi treaba asta. Și ce ni se întîmplă sînt doar ocazii să învățăm, ocazii care sînt ratate sau nu.
Vera Ularu este specialistă în comunicare.
