Crying spider, smiling spider

Contemporan cu impresioniștii, în rîndurile cărora însă nu s-a integrat, preferîndu-i pe simboliști (dar rămînînd el însuși unul atipic, refuzînd orice program), Odilon Redon e un artist înconjurat de mister, vizionar, marcat de multiple incongruențe interioare care îi definesc și opera. Între „noir”-urile sale, cum își numea lucrările monocrome, sînt două desene în cărbune care au suscitat nenumărate interpretări și asocieri (inclusiv cu Gregor Samsa, personajul Metamorfozei, apărută decenii mai tîrziu), pe care însă Redon le-a respins în aceeași măsură, cu același argument că arta ține de tărîmul imprecis al indeterminatului. E vorba despre The Crying Spider și The Smiling Spider, doi dintre „monștrii” creați în 1881, despre care spunea că reprezintă nota cea mai personală a operei lui. Obscura insectă, exploatată artistic (în aceeași măsură de scriitori), mai ales asociată nebuloasei interioare, traumei, spaimelor de tot felul, prin urmare teritoriilor inconștientului, cu ambiguitățile și zonele lui de penumbră, e aici, în galeria monștrilor lui Redon, cu atît mai înspăimîntătoare cu cît direct pe corpul redat extrem de realist e aplicat un cap uman: de fapt, două, unul care rîde și unul care plînge. Efectul e atît de bizar și neliniștitor, că depășește cu mult angoasa pe care o inoculează privitorului, de pildă, uriașii păianjeni ai lui Louise Bourgeois, terifianți nu doar prin dimensiuni și realismul reprezentării, ci și prin mesaj, dacă ne gîndim doar la conotațiile maternității traumatizante, pe care le-a împrumutat celebrei Maman (1999). De ce, te-ai putea întreba, monștrii în general benigni ai lui Redon, cu veselia lor – sau dacă nu, măcar vulnerabilitatea, caracterul lor inofensiv –, au ceva atît de tulburător și stîrnesc un amestec de oroare și compasiune, frică și empatie? Efectul unui dublu hybris ar fi răspunsul cel mai la îndemînă, făpturi antropomorfizate, semibestii, însuflețite cu sentimente umane, dar și privirea directă, frontală, care o caută pe a celui care se uită la imagine, inițiind un fel de comunicare, obligîndu-l să participe la ceea ce vede și să empatizeze. Dar, dintre cele două, efectul cel mai puternic, mai disturbing, îl are păianjenul care rîde. Dintre toate expresiile emoțiilor umane, rîsul e cel mai înfricoșător atunci cînd apare în contexte paradoxale. Pentru că rîsul nu trebuia să fie acolo, nu are ce să caute într-un astfel de context, e atît de tulburător desenul lui Redon, un chip inexpresiv asociat unui corp de păianjen ar fi fost infinit mai puțin înspăimîntător. Dar faptul că rîde  și enigma acestui rîs fac din acest „noir” o imagine emblematică pentru zonele întunecate, care scapă controlului conștientului, rațiunii, tărîmul demonilor interiori.

Mi-am amintit de curînd cele două desene, pe fondul asaltului cu imagini atroce din ultimele săptămîni, dintre care cu siguranță unele vor rămîne de neșters. Cuvintele n-au reușit niciodată, nici datorită funcției lor metaforice, nici celui mai crud realism pe care-l pot invoca, să exprime ceea ce simți privind cadavrul unui bătrîn căzut la pămînt, aflat încă pe bicicleta cu care mergea probabil să facă micile cumpărături uzuale. Resturile arse ale unui corp pe care cineva îl așteaptă încă acasă. Privirea fără țintă a unei mame al cărei copil, încă în pîntec, nu va vedea niciodată cerul, nu-i va simți niciodată răsuflarea. Și rîsul fetei care povestește prin ce a trecut, acum în siguranță, la granița românească. E studentă, și vocea din off spune că e una strălucită, care ar fi putut merge la oricare universitate de prestigiu din Europa. Pare mai mică decît vîrsta pe care o are, poartă ochelari și zîmbește, uneori rîde, te-ai putea gîndi că e un zîmbet de eliberare, o reacție de descătușare, pînă cînd vocea din off se oprește și se aude ce spune. Fata mică, blondă, cu ochelari rîde și povestește cum a traversat peisajul infernal al orașului ei, cum în jur zburau membre umane, mîini, picioare, ochi, adaugă și rîde. Dacă imaginea nu ar avea sonor, ca înainte, ai crede că seninătatea și frumusețea rîsului ei însoțesc o întîmplare amuzantă, o istorioară banală, din viața ei de zi cu zi, de proaspătă studentă.

E ceva, o incongruență, o nepotrivire flagrantă, cu atît mai șocantă cu cît mărturiile despre atrocitățile la care a fost martoră continuă, în același registru, făcîndu-te să te întrebi dacă rîsul e chiar unul de eliberare sau efectul șocului posttraumatic, al traumei abia instalate, o încercare disperată de face față, de a respinge violența extremă, absurdă, întoarsă împotriva oricărei idei de umanitate. Și mai ales al fricii viscerale, al groazei, a cărei formă verbalizată e apanajul extroverților, cei care pot pune degetul pe rană și începe astfel procesul de vindecare. Pentru ceilalți  rămîne rîsul înfricoșător al păianjenului.

M-am gîndit multă vreme la cele două imagini, suprapuse în mintea mea prin cine știe ce mecanism al memoriei. M-am gîndit ce se poate face în fața ororii istorice, a bestialității, a cruzimii duse la extrem. M-am gîndit cum îți poți îmblînzi păianjenul interior atunci cînd în față se deschide necunoscutul amenințător, ce poate face literatura, arta, și dacă e adevărat că în vreme de război muzele tac. Poate că e adevărat, și cuvintele rămîn neîncăpătoare, străine, insuficiente, dar datoria lor e în continuare de a înregistra și a păstra, pentru ca nimeni să nu uite, iar cei din viitor să știe. Și undeva de-a lungul acestui parcurs va veni poate și vindecarea.

Andreea Răsuceanu este scriitoare și editoare. Cea mai recentă carte a sa este romanul Vîntul, duhul, suflarea, Editura Polirom, 2020.

Ilustrație: Odilon Redon