Cronica unui deceniu vag obsedant

Publicat în Dilema Veche nr. 359 din 30 decembrie 2010
Cronica unui deceniu vag obsedant jpeg

- cum s-a văzut deceniul în Dilema veche -

Să încerci să citești arhiva pe 10 ani a unei reviste atît de bune cum este Dilema veche presupune o muncă dificilă, inumană, abrutizantă, care ar trebui să fie interzisă de normele Uniunii Europene (dacă nu a fost deja). Deci, stimați cititori, luați selecția de mai jos ca pe ceva incomplet, dubios de relevant și parțial amuzant. Am făcut și eu ce-am putut! (C.G.)

● În primul rînd, cred că trebuie să nu permitem ca Europa să devină un miraj, adică o ţintă falsă, iluzorie. Există pericolul ca mulţi români, fascinaţi de vitrinele Parisului, de castelele Bavariei, de soarele sudului Spaniei sau de automobilele de pe străzile Londrei să creadă că Europa înseamnă rezolvarea gravelor probleme economice sau sociale cu care se confruntă acum. De asemenea, există pericolul ca mulţi români să înţeleagă Uniunea Europeană drept un club al bogaţilor care vor plăti liniştiţi notele noastre de plată. Românii trebuie să ştie că UE presupune cedarea unei părţi de suveranitate, că obligaţiile care decurg din calitatea de membru sînt, uneori, greu de asumat şi că, în general, un parteneriat de asemenea tip poate să nască şi inconveniente. Românii trebuie să înţeleagă, de asemenea, că aderarea la UE este o opţiune istorică fundamentală, că este singura opţiune care poate face din România o ţară stabilă, prosperă şi sigură. Cred, deci, că Guvernul României, alături de întreaga clasă politică, trebuie să livreze cetăţenilor un mesaj lucid.

Sever Voinescu – „Comunicate şi integrare II“, 5 mai 2000

● Rezultatele celui de-al patrulea moment electoral de după căderea dictaturii comuniste au adus România în delicata situaţie de a fi singura ţară din Europa în care extrema dreaptă reprezintă a doua forţă politică din Parlament. Mai mult, s-ar părea că liderul acesteia are şanse considerabile să devină chiar şef al statului. Alegerile au fost democratice, dar au marcat o ascensiune fără egal în Europa de azi a inamicilor declaraţi şi evidenţi ai democraţiei. Respectarea opţiunilor democratic exprimate nu echivalează însă cu interzicerea punerii în discuţie a sensului, a caracterului şi a naturii lor. Şi, concomitent, a originilor şi cauzelor acestei opţiuni. 

Mircea Iorgulescu – „Nota de plată“, 1 dec. 2000

● În Macedonia, înţelegerea care s-a numit acord s-a bazat pe promisiunea occidentală că, după ce majoritatea slavă va face concesii politice minoritarilor albanezi, trupele NATO vor veghea ca gherilele albaneze să predea armele şi, astfel, conflictul violent se va stinge. Pentru a patra oară, comunitatea internaţională încearcă să stingă un focar de conflict în Balcani, mizînd, de astă dată, pe faptul că simpla sa prezenţă îi va determina pe combatanţi să se mulţumească cu concesiile obţinute la masa tratativelor: în schimbul folosirii limbii materne în anumite situaţii oficiale de către albanezi (aproximativ 23% din populaţie) şi un rol sporit în poliţia din regiunile unde sînt majoritari, Uniunea Europeană, OSCE şi NATO garantează menţinerea caracterului unitar al statului macedonean (...). Primii veniţi pe teren au fost militarii britanici. Oficialii lor s-au obosit mult să explice ceea ce nu sînt ei: ei nu sînt o forţă de menţinere a păcii, ei nu se vor aşeza între forţele combatante şi nu vor sta prea mult în aceste locuri, dacă forţele combatante vor fi decise să acţioneze, ceva de genul „nu contaţi pe noi, dacă vreţi să vă omorîţi între voi“. Ceea ce sînt militarii este mult mai greu de definit, avînd în vedere disproporţia dintre obiectivele nedeclarate şi mijloacele puse la dispoziţie pentru a asigura îndeplinirea celor declarate: este un examen decisiv pentru credibilitatea instituţiilor occidentale şi a valorilor pe care ele susţin că le apără. Ţăranul din satele balcanice nu are, deocamdată, a se teme de sofisticatele rachete intercontinentale, ci de vecinul aflat în posesia unei arme, ascultînd de un comandant gata să-l înveţe cine e duşmanul.  

Magdalena Boiangiu – „O misiune modestă“, 24 aug. 2001

● În legea de condamnare a acţiunilor de poliţie politică ale Securităţii din România şi în regulamentul instituţiei care urma să facă publice numele celor care au practicat-o şi să asigure accesul cetăţenilor la propriile dosare au fost incluse – probabil, nu fără intenţie – definiţii atît de confuze şi prevederi atît de vagi încît preocuparea pentru crimele istoriei recente a devenit o obsesie marginală, o hărţuială între persoanele care vin la serviciu şi cele care chiulesc. În faţa „imenselor sarcini“ de asigurare a unei economii funcţionale de piaţă şi a consolidării statului de drept, autorităţile nu vor să se încurce în publicarea de nume şi în discutarea unor delicte, majoritatea prescrise. Poate că oficialii NATO şi cei din UE nu realizează – ei n-au trăit comunismul şi teama de turnători, umilinţa fricii şi paralizia minţii –, dar eficienţa democraţiei depinde în bună măsură de capacitatea societăţii de a privi în ochi adevărul despre trecut. Apatia societăţii civile şi indiferenţa cetăţenilor sînt în bună măsură determinate de senzaţia că, deşi după 1989 s-au schimbat regulile jocului, cîştigătorii au rămas aceiaşi. Fie că au mizat pe roşu, fie că au mizat pe negru, autorii dosarelor, stăpînii arhivelor au dobîndit puterea economică, asigurîndu-şi astfel – direct sau indirect – accesul la puterea politică. 

Magdalena Boiangiu – „Argument“, 20 dec. 2002

● Nu văd nimic rău, periculos sau tragic într-un fel de „hegemonie“ americană, atîta vreme cît o mare parte din lume trăieşte sub regimuri tiranice, cît în atîtea locuri viaţa umană nu valorează nimic, cît asasinatele în masă, cît terorismul islamic rămîn primejdii teribile. Dimpotrivă, periculos mi se pare altceva: ca scîrbită de eternele noastre nazuri de „culturi vechi“, America să se retragă din nou în izolaţionism. Vom avea atunci o independenţă pe care de atîtea ori am fructificat-o prin persecuţii rasiale şi de clasă. Iar faptul că acestea au fost, iarăşi de atîtea ori, legitimate de intelectuali de vază, visceral ostili faţă de libertatea, fie şi defectuoasă, a „sistemului american“ va rămîne, cred, unul dintre marile motive de uluire pentru istoricii viitorului. 

Andrei Cornea –„Obsesia“, 11 apr. 2003

● Discursul public al lui Traian Băsescu e discursul cuiva care spune exact ceea ce vrea să spună. Direct, linear, funcţional, el readuce pe scena noastră politică o stilistică uitată, în răspăr cu sclerozele vechii nomenclaturi şi cu prejudecăţile curente, după care politicianul e musai să vorbească în doi peri. Fiecare frază are un subton de onestitate frustă, fără fasoane, o prospeţime reconfortantă, o foarte simpatică aură de normalitate. E altceva. Ion Iliescu avea un discurs articulat, dar minat iremediabil de habitudini materialist-dialectice şi de un vocabular fibros. Emil Constantinescu nu mai putea fi situat în perimetrul limbii de lemn, dar problema lui era că nu putea fi situat, retoric, nicăieri. Nu avea nici destul temperament, nici destulă substanţă, pentru a înlocui frazeologia vetustă cu o muzică nouă. Adrian Năstase devenise un campion al bălmăjelii. Singurele pasaje limpezi din vorbirile lui erau bancurile, de obicei nepotrivite. În dialogul cu contracandidatul său şi în intervenţiile sale postelectorale, prim-ministrul a făcut din plin dovada unei nevindecabile mediocrităţi. Inexpresiv, inautentic, lipsit de personalitate reală, el va regăsi curînd paloarea de la care pornise, imediat după Revoluţie. Pe acest fundal, saturat de previzibilitate şi suficienţă, Traian Băsescu aduce o briză de aer proaspăt. Mircea Dinescu a găsit, ca de obicei, metafora cea mai eficace a acestei noutăţi: Marea Neagră a învins cartierul Primăverii. 

Andrei Pleşu – „Stil vechi şi stil nou“, 17 dec. 2004

● Bilanţul alegerilor nu e scutit de incidente amar-distractive. Unii au făcut descoperiri metanoietice. Gigi Becali, de pildă, a descoperit că a greşit strategia. Acum însă ştie: nu trebuia să se lege, în campanie, de nimeni. Nici de Băsescu, nici de Vadim, nici de Năstase. În 2008, va face o campanie pozitivă, veselă, iubitoare. Se va înconjura de „caractere“. Cum? Cu bani. E valoarea cea mai atrăgătoare pentru caracterele carpatice. Candidatul Miluţ a descoperit, după înfrîngere, că a greşit partidul. Nici Acţiunea Populară, nici Emil Constantinescu nu fac două parale. Ar fi avut mult mai multe şanse ca independent (toată Craiova îl adoră). Să ne gîndim, o clipă, cît de amărît trebuie să fie dl Constantinescu. L-au trădat intelectualii, l-au trădat securiştii, l-au trădat ţărăniştii, iar acum, vai, l-a trădat şi Miluţ. Oamenii de afaceri, care va să zică. Acţiunea Populară a rămas şi fără aliaţi, şi fără popor. Dar despre aceasta vom citi în curînd lucruri tari în volumul 7 (maximum 2-3000 de pagini) din opera politică a profesorului. Vadim Tudor are şi el destulă materie de reflecţie. Dar nu despre trivialităţile curente. Problema lui e să dea o nouă interpretare faptului că alegerile au picat chiar de ziua lui. Într-o primă variantă, această subtilă coincidenţă era un semn de victorie sigură. Acum, mesajul divin a devenit ceva mai obscur. E o iniţiere plutoniană, o coborîre în infern, o imersiune regenerativă. Dumnezeu îi arată tribunului că îl preferă pe Năstase, ba la o adică chiar pe Băsescu, şi că „frauda“ face şi ea parte din tainicele lui căi. 

Năstase e socotit mai prezidenţiabil (adică mai fin) ca Băsescu, dar, judecînd după procente, şi Becali e considerat mai prezidenţiabil (adică mai fin) decît Petre Roman. De neuitat e euforicul Raj Tunaru. Aproape imperceptibil a trecut pe lîngă noi apostolul reconstrucţiei naţionale Ovidiu Tudorici.

Andrei Pleşu – „Post-electorale“, 10 dec. 2004

● 2009 este o dată mai potrivită decît 2007 pentru integrarea României în UE. Motivul esenţial este următorul: calendarul politic al Uniunii face ca data de 1 ianuarie 2007 (aleasă de autorităţile române încă din ianuarie 2000) să nu însemne nimic din punct de vedere politic. 2009 este, în schimb, anul în care vor avea loc alegeri pentru Parlamentul european, după cele care se vor ţine anul acesta, imediat după intrarea în Uniune a celor zece noi state membre (opt foste comuniste, la care se adaugă Cipru şi Malta). Fixîndu-şi drept obiectiv intrarea în 2009, România ar asuma faptul că voinţa sa de a deveni membru al Uniunii este clar definită politic şi nu e mînată doar de raţiuni financiar-administrative. Ea ar dovedi că ia în seamă, în proiecţia propriului viitor, nu numai utilizarea fondurilor europene de pre-aderare, ci şi reperele politice proprii Celor 15, care vor deveni, de la 1 mai 2004, Cei 25. Gestul de a „reorienta“ parcursul, pentru a intra în Uniune în 2009, ar avea încărcătura simbolică a unei opţiuni responsabile: ar fi recunoaşterea – tardivă – a sincronizării politice cu Europa. 

Cristian Preda – „2009“, 5 mart. 2004

● România intră în NATO într-un moment extrem de interesant şi provocator. Sîntem direct interesaţi în implicarea spaţiului Mării Negre într-o zonă mai largă de securitate continentală, prin contribuţia directă a aliaţilor, în special SUA. Cel mai probabil, în mai puţin de un an, vom avea o prezenţă militară americană în România, la Baza „Mihail Kogălniceanu“, acolo unde Pentagonul are intenţia să construiască un centru regional de pregătire. În contextul în care economia românească nu merge încă aşa cum ar trebui pentru un membru NATO şi viitor membru UE, iar corupţia încă bîntuie societatea românească de la cele mai înalte niveluri pînă la periferia ei, şansa noastră unică o reprezintă politica externă şi de securitate. Trebuie să recunoaştem că la acest capitol, în ultimii patru ani, România a avut performanţe deosebite. 

Radu Tudor – „România, după integrarea în NATO“, 30 iul. 2004

● Integrarea noastră în Europa va avea loc, de fapt, după data aderării: va fi un proces lung, de care vor beneficia (şi pe care îl vor duce la capăt) cei care acum sînt la şcoală sau la facultate. Pentru ei, Occidentul este, într-un fel, mai accesibil: produsele culturii de masă – filme, muzici, mode etc. – au creat o anume familiaritate trans-naţională a adolescenţilor, toţi par să semene între ei pînă la un anumit punct, măcar în ceea ce sociologii numesc „stiluri de viaţă“. Diferenţa dintre ei – dincolo de culoarea blugilor şi a tricourilor – va rezulta din ce au învăţat, din ce ştiu şi „ce ştiu să facă“. În fiecare an, cînd începe şcoala, în spaţiul public se vorbeşte, timp de cîteva zile, despre cîte şcoli nu s-au zugrăvit, cîte stau să cadă, cîte n-au apă curentă etc. Apoi subiectul e „uitat“ şi toată lumea revine la jocul petalelor: ne primeşte, nu ne primeşte, aderăm, nu aderăm... Cu şcoli de secol XIX şi cu mii de profesori care pleacă din învăţămînt spre meserii mai bine plătite (inclusiv la cules de căpşuni), data aderării devine un simplu detaliu. Dar dacă degradarea sistemului de învăţămînt continuă, probabil că vom avea o a doua generaţie de căpşunari: elevii de azi nu vor apuca, nici ei, să devină „clasă de mijloc“. 

Mircea Vasilescu – „Copiii căpşunarilor“, 16 sept. 2005

● Universitarii mai tineri, care au profitat din plin de bursele în străinătate, au luat contact în America cu o stîngă cu totul diferită de cea care marcase viaţa părinţilor lor: affirmative action, political correctness, altermondialism, gay rights şi un ateism agresiv, printre altele. Prea puţine din aceste teme ar fi bine primite în România, motiv pentru care nimeni nici nu le menţionează. În schimb, nu avem o viziune de stînga, bine fundamentată, asupra problemelor politice, economice şi sociale ale societăţii româneşti. Probabil că ne va lipsi multă vreme. 

Rodica Culcer – „În căutarea analistului de stînga“,  30 sept. 2005

● Cum vă explicaţi faptul că englezii au avut parte doar de un papagal bănuit de gripă aviară, iar la noi planează suspiciunea asupra a tot ce zboară şi se mănîncă – găini, curci, gîşte, lebede şi bîtlani?  Dacă tot s-a zis că berea-i frate cu românul, de ce n-ar fi şi găina fratele nostru, adică al papagalilor trăitori pe aceste meleaguri, ce fac exerciţii de apărare împotriva aviarei, punînd preşuri ude de-a curmezişul şoselelor, deşi se ştie că duşmanii vin în zbor şi nu lipa-lipa pe şosea. În copilărie, cînd găseam o vrăbiuţă moartă, se strîngeau toţi puradeii din cartier să o mîngîie şi să asiste la îngropăciunea din fundul curţii. Acum, un cintezoi răposat în boscheţii Grădinii Botanice zguduie Bucureştii mai ceva decît un atentat cu bombă: copiii sînt băgaţi rapid în casă, pompierii intră în alertă, iar Guvernul dă comunicate, în dispreţul total al cotoiului cocoţat pe uluc, căruia autorităţile i-au furat friptura de sub nas. Secolul XXI se dovedeşte a fi nu religios, ci prăpăstios. 

Mircea Dinescu – 28 oct. 2005

● Lupta cu corupţia în România, dacă va continua, va fi sub constantă presiune, magistraţii vor fi ponegriţi şi corupţii vor spune că e răfuială politică, indiferent de fapte. Televiziunile (deţinute de afacerişti controversaţi) vor transmite aiurea ore în şir de la Parchet şi apoi vor invita analişti indignaţi de spectacolul televizat al anticorupţiei. Parlamentul va schimba legile de cum vor începe să fie aplicate la modul serios. Dacă peste cîţiva ani vom putea spune că am ieşit dintr-o epocă, atunci se va chema că a meritat.

Cristian Ghinea – „Cinci lecţii italiene despre anticorupţie“, 24 mart. 2006

● Faptul e consumat. Avem o Comisie care va documenta legitimitatea condamnării comunismului. Comisia e prezidată de un mare specialist şi compusă din oameni a căror onorabilitate e incontestabilă. Evident, dacă în actuala conjunctură nu există altă cale pentru a-l determina pe preşedinte să facă o declaraţie publică adecvată, această cale trebuie acceptată. Scopul scuză mijloacele. Dar principiul acestei comisii rămîne, din punctul meu de vedere, inadmisibil. Iată de ce. O comisie constituită cu bună-credinţă nu poate anticipa rezultatul cercetărilor ei. Cînd pui la treabă o asemenea comisie, laşi deschisă, cel puţin teoretic, o alternativă: comunismul poate ieşi, la sfîrşit, înnegrit, ca un episod nefericit al istoriei naţionale, dar poate ieşi şi basma curată. Sîntem dispuşi să asumăm un asemenea rezultat? Mi se va răspunde că premisa actualei comisii e o judecată negativă asupra „vechiului regim“ şi că ea nu urmăreşte decît să centralizeze şi să sistematizeze informaţia existentă, pentru a furniza temei „ştiinţific“ unui gest politic altfel inevitabil. Dar dacă ştim dinainte ce vom obţine, dacă ştim dinainte că dictatura comunistă a fost criminală, atunci de ce ne mai trebuia comisia? Iar dacă nu ştim, dacă nu sîntem încă siguri că regimul comunist trebuie condamnat, atunci ne vom confrunta cu o serie de întrebări foarte delicate, al căror răspuns va avea, poate, nevoie de înfiinţarea a noi şi noi comisii de cercetare.  

Andrei Pleşu – „O comisie pentru condamnarea comunismului?“, 28 apr. 2006

● Începînd cu 23 septembrie, Moartea domnului Lăzărescu, filmul lui Cristi Puiu (laureat, anul acesta, printre altele, al Marelui Premiu „Un certain regard“ la Cannes) va intra, în sfîrşit, pe ecranele româneşti. De văzut. Obligatoriu.

M. C. – „Dilema veche vă recomandă“, 23 sept. 2006

● Una dintre cele mai serioase consecinţe ale crizei economice e că va duce cel mai probabil la aplicarea unor idei economice idioate. Nimic nou. Pentru cei interesaţi de modul în care ignoranţa economică a adîncit criza din 1929 într-o mare depresie, cartea lui Amity Shales – The Forgotten Man – e o lectură obligatorie. De exemplu, administraţia lui Roosevelt a concluzionat că fermierii nu au bani pentru că produsele agricole sînt prea ieftine. Soluţia propusă a fost simplă: distrugerea a jumătate din producţia agricolă. E evident că, dacă fermierii au mai puţine bunuri, preţul acestora va creşte şi astfel ei vor fi mai bogaţi. Guvernul a aplicat astfel ideea contraintuitivă de a crea bogăţie prin a o distruge, cu consecinţe uşor de anticipat (...) De obicei, programele de stînga sună promiţător şi asta e cu atît mai mult adevărat într-o criză economică. Cel mai bun antidot împotriva politicilor publice stîngiste e, din fericire, aplicarea lor. Dacă Barack Obama continuă cu programul economic propus acum, deşteptarea electoratului american va fi bruscă şi brutală.

Doru Cojoc – „Începutul scurtei perioade socialiste a Americii“, 21 oct. 2008  

● Moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult „Să facem!“, dar foarte puţin „Cum să facem?“. Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii aveau nevoie de un comentariu coerent – ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune –, fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie), strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete... 

Vitalie Sprînceană – „Starea de după orgie“, 16 apr. 2009

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Singura specie care...
Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...
p 10 YouYube jpg
p 12 WC jpg
În căutarea omului grec
Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene?
p 13 WC jpg
Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului
Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.
p 14 Hans Holbein, Ambasadorii WC jpg
Savantul umanist al Renașterii
Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.

Adevarul.ro

image
Iarna se dezlănțuie. Viscol puternic în România: harta celor mai afectate zone. Anunțurile meteorologilor
Iara se dezlănțuie în următoarele ore. Meteorologii au emis sâmbătă mai multe avertizări cod galben şi portocaliu de ninsori şi de vânt puternic pentru cea mai mare parte a ţării. Vremea rea pune stăpânire pe România.
image
Cât pot să ceară meseriașii pentru o casă simplă, la roșu. „Nu te mai droga, frățică!”
Un român a postat un anunț în care s-a interesat cât ar putea să-l coste o casă de 80 de metri pătrați, pe un singur nivel. Printre răspunsuri, au fost și unele cu totul surprinzătoare.
image
Prima autostradă din România, construită la dorința lui Ceaușescu. În cât timp a fost gata și care era viteza maximă de deplasare
Autostrada Bucureşti-Piteşti, cea mai veche din România, a fost finalizată în doar cinci ani, între 1967 şi 1972, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Astăzi se împlinesc 56 de ani de la începerea lucrărilor de construire.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.