Critica prin interpuşi

Înainte de 1989, lista lucrurilor despre care puteai afirma în spaţiul public altceva decît măreţe realizări era extrem de limitată. Cîte o echipă de fotbal avea voie să piardă (dar nici asta oricînd şi oricum), vremea avea voie să se strice (dar în limite rezonabile) şi cam atît. În rest, dacă citeai într-un ziar că un film nu e excepţional sau că o carte răspîndeşte o ideologie nesănătoasă sau că undeva planul a fost realizat sub media naţională era semn sigur că cineva a intrat, dintr-un motiv sau altul, în dizgraţia conducerii de la cel mai înalt nivel al partidului şi statului. Particula nu se distribuia pe cartelă şi era pe cale de a fi scoasă din dicţionare. În 21 decembrie 1989, la amiază, semnalul schimbării de regim avea să fie dat, în piaţa din faţa CC-ului, de o imensă huiduială. Mesajul era simplu - oamenii nu mai voiau să trăiască aşa cum o făcuseră pînă atunci; că nu era deloc evident cum anume ar fi vrut să trăiască şi că e parcă mai puţin evident acum e altă poveste. Anul 1990 a fost unul în care s-a huiduit copios. Nu cred că a fost săptămînă în care străzile Bucureştiului să nu se umple măcar o dată de cetăţeni revoltaţi împotriva a aproape orice - şi mai ales a oricui: comunişti, rege, securişti, ţărănişti, miliţieni, intelectuali. Dreptul de a nega fusese cucerit şi mulţimile îl foloseau cu voluptate. Nu doar mulţimile, ci şi presa a beneficiat de posibilitatea de a spune nu. La început a fost mai greu - purtătorii de condei erau cam aceiaşi şi le era greu să facă altceva decît învăţaseră, adică să ridice în slăvi măreţele realizări ale Frontului, în frunte cu liderul său (aproape) necontestat. Treptat însă, oamenii au înţeles că ziarele sînt mai interesante dacă arată faţa odioasă a lucrurilor, că lauda se vinde mai greu decît invectiva. Aşa au ajuns, o vreme, să domine topul audienţei reviste ca România Mare şi Europa. Specializate în înjurături suculente adresate cam oricui, dar mai ales minorităţilor (evrei, ţigani, ţărănişti, gedesişti, capitalişti), asemenea publicaţii erau citite uneori din curiozitate, dar cel mai adesea pentru alimentarea unor frustrări adunate de-a lungul timpului (ura de rasă fusese oficial prohibită şi în timpul comunismului) sau a unora mai noi (unele semne că societatea s-ar putea schimba prea repede erau generatoare de angoase). Treptat, apetitul oamenilor pentru demonstraţiile de stradă a scăzut. Ele s-au dovedit ineficiente în raport cu un scop politic, sistemul învăţase să le manipuleze sau pur şi simplu să le ignore. Istoria consemnează că cea mai numeroasă aglomerare de oameni într-un spaţiu public nu a avut loc la chemarea unui partid politic sau a unei asociaţii civice, ci a unei bănci; iar obiectivul nu a fost materializarea vreunei revendicări, ci venerarea unei construcţii din sîrme şi becuri, căreia i s-a spus, din raţiuni de marketing, "brad". Astăzi, oamenii s-au delăsat - contestă prin interpuşi. Interpusul cel mai frecvent este mass-media. Cetăţenii nu se ostenesc să scrie sau să semneze petiţii, să poarte pancarte, să interpeleze deputaţii atunci cînd sînt nemulţumiţi de ceva. Asta o fac jurnaliştii - cîinii de pază ai democraţiei. Este posibil ca explicaţia cotei înalte de încredere de care se bucură în sondaje mass-media, între instituţiile româneşti, să se datoreze tocmai faptului că ea a preluat una din funcţiile de bază ale societăţii civile. Nu poţi să nu ai o atitudine pozitivă faţă de cineva care preia treburile pe care ar trebui să le faci tu. La rîndul lor, cei care fac presa manifestă o atitudine exclusiv acuzator- justiţiară. Nu zic că cei mai mulţi dintre politicienii noştri nu-s de toată jena, dar uneori, măcar din greşeală, li se întîmplă să facă şi cîte un lucru bun. Pentru presă, asemenea accidente sînt irelevante, rolul său nu mai e de a informa, ci de a contesta. Rolul de moderator este cel mai adesea confundat cu cel de inchizitor. N-ar fi nimic rău în acest transfer de sarcini. Presa e prin definiţie un demers critic. Îngrijorătoare e doar substituţia totală. În lumea de azi, presa independentă e ca şi dispărută, totul e structurat în trusturi. Asta face ca, vrînd-nevrînd, să existe o selecţie a temelor. Agenda publicului e cenzurată, chiar fără intenţii malefice. Contestaţia străzii a dispărut, în locul ei nu a apărut necesara reţea de grupuri de interese (adică, asociaţii de oameni care nu vor să fie tăiaţi copacii de pe bulevardul X, nu vor introducerea taxei Y, vor o piaţă alimentară în locul Z etc.). Aşa se face că trăim într-un peisaj mediatic excesiv de critic, în care cetăţeanul este lipsit de posibilitatea de a critica.