Critica prin interpuşi

Publicat în Dilema Veche nr. 208 din 9 Feb 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Înainte de 1989, lista lucrurilor despre care puteai afirma în spaţiul public altceva decît măreţe realizări era extrem de limitată. Cîte o echipă de fotbal avea voie să piardă (dar nici asta oricînd şi oricum), vremea avea voie să se strice (dar în limite rezonabile) şi cam atît. În rest, dacă citeai într-un ziar că un film nu e excepţional sau că o carte răspîndeşte o ideologie nesănătoasă sau că undeva planul a fost realizat sub media naţională era semn sigur că cineva a intrat, dintr-un motiv sau altul, în dizgraţia conducerii de la cel mai înalt nivel al partidului şi statului. Particula nu se distribuia pe cartelă şi era pe cale de a fi scoasă din dicţionare. În 21 decembrie 1989, la amiază, semnalul schimbării de regim avea să fie dat, în piaţa din faţa CC-ului, de o imensă huiduială. Mesajul era simplu - oamenii nu mai voiau să trăiască aşa cum o făcuseră pînă atunci; că nu era deloc evident cum anume ar fi vrut să trăiască şi că e parcă mai puţin evident acum e altă poveste. Anul 1990 a fost unul în care s-a huiduit copios. Nu cred că a fost săptămînă în care străzile Bucureştiului să nu se umple măcar o dată de cetăţeni revoltaţi împotriva a aproape orice - şi mai ales a oricui: comunişti, rege, securişti, ţărănişti, miliţieni, intelectuali. Dreptul de a nega fusese cucerit şi mulţimile îl foloseau cu voluptate. Nu doar mulţimile, ci şi presa a beneficiat de posibilitatea de a spune nu. La început a fost mai greu - purtătorii de condei erau cam aceiaşi şi le era greu să facă altceva decît învăţaseră, adică să ridice în slăvi măreţele realizări ale Frontului, în frunte cu liderul său (aproape) necontestat. Treptat însă, oamenii au înţeles că ziarele sînt mai interesante dacă arată faţa odioasă a lucrurilor, că lauda se vinde mai greu decît invectiva. Aşa au ajuns, o vreme, să domine topul audienţei reviste ca România Mare şi Europa. Specializate în înjurături suculente adresate cam oricui, dar mai ales minorităţilor (evrei, ţigani, ţărănişti, gedesişti, capitalişti), asemenea publicaţii erau citite uneori din curiozitate, dar cel mai adesea pentru alimentarea unor frustrări adunate de-a lungul timpului (ura de rasă fusese oficial prohibită şi în timpul comunismului) sau a unora mai noi (unele semne că societatea s-ar putea schimba prea repede erau generatoare de angoase). Treptat, apetitul oamenilor pentru demonstraţiile de stradă a scăzut. Ele s-au dovedit ineficiente în raport cu un scop politic, sistemul învăţase să le manipuleze sau pur şi simplu să le ignore. Istoria consemnează că cea mai numeroasă aglomerare de oameni într-un spaţiu public nu a avut loc la chemarea unui partid politic sau a unei asociaţii civice, ci a unei bănci; iar obiectivul nu a fost materializarea vreunei revendicări, ci venerarea unei construcţii din sîrme şi becuri, căreia i s-a spus, din raţiuni de marketing, "brad". Astăzi, oamenii s-au delăsat - contestă prin interpuşi. Interpusul cel mai frecvent este mass-media. Cetăţenii nu se ostenesc să scrie sau să semneze petiţii, să poarte pancarte, să interpeleze deputaţii atunci cînd sînt nemulţumiţi de ceva. Asta o fac jurnaliştii - cîinii de pază ai democraţiei. Este posibil ca explicaţia cotei înalte de încredere de care se bucură în sondaje mass-media, între instituţiile româneşti, să se datoreze tocmai faptului că ea a preluat una din funcţiile de bază ale societăţii civile. Nu poţi să nu ai o atitudine pozitivă faţă de cineva care preia treburile pe care ar trebui să le faci tu. La rîndul lor, cei care fac presa manifestă o atitudine exclusiv acuzator- justiţiară. Nu zic că cei mai mulţi dintre politicienii noştri nu-s de toată jena, dar uneori, măcar din greşeală, li se întîmplă să facă şi cîte un lucru bun. Pentru presă, asemenea accidente sînt irelevante, rolul său nu mai e de a informa, ci de a contesta. Rolul de moderator este cel mai adesea confundat cu cel de inchizitor. N-ar fi nimic rău în acest transfer de sarcini. Presa e prin definiţie un demers critic. Îngrijorătoare e doar substituţia totală. În lumea de azi, presa independentă e ca şi dispărută, totul e structurat în trusturi. Asta face ca, vrînd-nevrînd, să existe o selecţie a temelor. Agenda publicului e cenzurată, chiar fără intenţii malefice. Contestaţia străzii a dispărut, în locul ei nu a apărut necesara reţea de grupuri de interese (adică, asociaţii de oameni care nu vor să fie tăiaţi copacii de pe bulevardul X, nu vor introducerea taxei Y, vor o piaţă alimentară în locul Z etc.). Aşa se face că trăim într-un peisaj mediatic excesiv de critic, în care cetăţeanul este lipsit de posibilitatea de a critica.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Alimente sățioase și care nu îți pun în primejdie silueta. Medic: „Fericiți și cu burta plină…chiar se poate!”
Medicul nutriționist Mihaela Bilic a dezvăluit duminică, 19 mai, într-o postare publicată pe Facebook, care sunt alimentele care te mențin sătul pentru mai mult timp și cu puține calorii.
image
Ce taxe turistice se percep în marile orașe din Europa. Atena bate recordurile
Un număr tot mai mare de orașe din Europa impun sau măresc costul taxelor turistice pentru vizitatori, la un nivel mai mare decât cele propuse în toamna anului trecut.
image
Cum a fost convinsă o tânără să renunțe la școală și la familie pentru a se prostitua. „Era o mașină de făcut bani”
O tânără din comuna Bâlteni, județul Gorj, a trăit un adevărat coșmar timp de doi ani de zile alături de un tânăr de care s-a îndrăgostit

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi