Crăciunul meu: o deconstrucție intimă
În toamna acestui an am încheiat o relație lungă. Pentru un timp, am trăit cu gîndul doar de pe o zi pe alta. Apoi am început să văd și săptămîna următoare. Iar cînd perspectiva viitorului s-a redeschis treptat, singurul lucru la care nu mă puteam gîndi era Crăciunul.
Eu și el am petrecut o decadă și jumătate de Crăciunuri împreună, majoritatea în România. De fapt, nici nu știu precis cum arată un Crăciun tipic olandez. În cei 15 ani de locuit aici, nu am ratat nici un Crăciun „acasă”, cu excepția celor două din timpul pandemiei. Perspectiva celui de anul acesta alterna pentru mine între o variantă a mea sigură pe sine și o variantă căreia, după o despărțire lungă, nu i-au rămas resurse să mai dea ochii cu o sărbătoare care în esență îl celebrează pe „Împreună”.
Am evitat gîndul o vreme, dar pe la jumătatea lui noiembrie, peste noapte și de nicăieri, a răsărit în fața blocului aceeași prăvălie ca în anii trecuți, cu brăduți – un memento de neevitat. În prima zi cînd am văzut-o, am încercat să o ignor, dar la orice mișcare și la orice privire aruncată pe geam era acolo. Timp de cîteva zile, dînd cu ochii de ea, mă lua o tristețe dulce-amăruie. Dar, cu fiecare zi, tristețea se îmblînzea.
Vorbim în public despre succese și despre realizări cu ușurință, le selectăm din realitatea mixtă a existenței noastre, care de fapt este o alternanță de suișuri și de coborîșuri. Și vorbim prea puțin despre căderi și eșuări și despărțiri, ca și cum acestea ar fi o rușine, și nu un curs firesc al oricărei vieți. Coborîșurile sînt momente importante, de răscruce. Și mă gîndesc că, ascunzîndu-le sub preș, negăm ceva din realitatea împărtășită a experienței umane. Ascunzînd coborîșurile, contribuim cu toții la o panoramă a vieții făcută în aparență numai din succese (precum postările doar cu selfie-uri fericite), cînd de fapt coborîșurile sînt chiar mai importante, pentru că acestea ne dărîmă, dar ne și reconstruiesc, ne deschid posibilitatea de reinventare.
Crăciunul îl sărbătorește pe „Împreună”, dar dacă „Împreună” nu mai e o posibilitate? Privind spre prăvălia cu brăduți, m-am întrebat cîte așteptări proiectăm într-o sărbătoare, de altfel importantă, dar care vine la pachet cu o sumă de percepții despre cum „ar trebui să fie”. Și m-am întrebat pentru cîți dintre noi, mai mult decît despre prezent, Crăciunul este despre o imagine idealizată și despre nostalgia copilăriei și a trecutului.
E o nostalgie care ține de dorința de apartenență, de bucurie și de ceea ce înseamnă să te simți iubit și „acasă”. E și o nostalgie față de copilărie, o nostalgie legată de cum am fost și poate că nu mai sîntem. Dar nostalgia e o iluzie idealizată. Și oare cît din vraja ei dulce-amăruie nu este o piedică în găsirea bucuriei prin simplitate, în ceea ce este acum în prezent, nu undeva, departe, în trecut sau în „așa cum ar trebui să fie”.
Dacă mă gîndesc, Crăciunul e ca un puzzle din mai multe elemente. Sărbătoare creștină, nașterea lui Hristos, este cu brad (element păgîn), cu Moș Crăciun (creștin sau consumerist, puțin din amîndouă) și poate cu zăpadă (depinde). Este cu cozonac (făcut sau cumpărat), colindători (mai mult sau mai puțin talentați) care știu versurile sau nu le știu (dar mai mult nu). E și cu raite excesive pe la magazine (alții, nu noi), obligații (noi toți), mese și discuții mai vesele sau mai toxice (în familie sau nu). Este o combinație de decoruri standard, generale, și viață privată. Și mai este și o combinație de căutări interioare, dar și de excese, îmbinate cu aceleași melodii, luminițe și supermarket-uri hiperpopulate. Este la latitudinea fiecăruia dintre noi dintre care elemente ia mai mult sau mai puțin. În multe feluri, Crăciunul aduce bucurie și anticipare, dar și mai mult haos și presiune decît proverbialele „liniște și pace” din urările trimise pe WhatsApp.
Uitîndu-mă în gol spre prăvălia cu brăduți care îmi amintea despre ce a fost și cum n-o să mai fie, am realizat că, trecînd peste decor și cadru, pentru mine Crăciunul a fost mereu o sărbătoare a recalibrării. De fapt, la sfîrșit de an, poți pentru cîteva zile să anulezi tot și toate, să te retragi la tine în vizuină și să petreci cîteva zile fără să ți se ceară mai nimic. Că vrei să te spetești, să chemi tot familionul sau să faci atac de panică prin magazine aglomerate ține doar de tine. Dar Crăciunul este o sărbătoare a lentorii, a celebrării, o sărbătoare care se trăiește la comun, dar mai ales în forul tău interior.
Astfel, la întrebarea cum arată Crăciunul ideal răspunsul este legat de o interogație și o explorare interioară și poate să arate altfel de la an la an. Iar, în esență, Crăciunul este simbolic – (re)naștere, generozitate, apropiere, calm, odihnă – și toate pot însemna lucruri diferite pentru fiecare. Detaliile felului cum îl sărbătorești țin și de cei din jur, dar mai ales de tine.
Nu sînt nici prima și nici ultima care a trecut printr-o mare despărțire, dar experiența și vindecarea sînt procese individuale. Alții au suferit altfel de pierderi anul acesta, unele poate și mai apăsătoare, ireversibile sau complicate. În timpul unei sărbători care-l celebrează pe „Împreună”, absențele prind contururi împovărătoare. Și totuși depinde cum privești: dacă tu îți dai ție voie, poți vedea un astfel de moment ca pe o adîncire a unui sens de istorie personală, care marchează o tranziție cu iz de mister spre aventura nouă a vieții. Ce am învățat anul acesta este că o relație începe, dar inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, se termină. La fel și sărbătorile. Că eu și el nu vom mai cumpăra brad împreună. Și totuși, anul acesta, Crăciunul e special, pentru că e altfel, o descoperire. Și, golit de orice așteptări, e o renaștere și o apropiere pentru că, în esență, e o întoarcere la mine.
Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.
