Cosmonautul

Clasa a VII-a, ora de geogra. Profa întîrzie. Stăm cuminți în bănci, Gîrlea nu știe de glumă. În urmă cu cîteva săptămîni, Țipo a zis Costanța în loc de Constanța.

Constanța! a zbierat ea.

Costanța, a rînjit el.

Acum Țipo umple tabla cu Constanța înainte de fiecare oră cu Gîrlea. Constanța Constanța Costa... S-a-ncurcat iar. Îi dau un cot lui Crîngu. Chițăim, nu prea știm să rîdem. La școală n-avem voie. Acasă, nici atît. Țipo s-a-ntors spre noi, mă fixează de secunde bune. Ce naiba, ăsta n-a amenințat niciodată pe nimeni. E mai fricos decît mine. E cel mai fricos! Scot o coajă de portocală din bancă și mă fac că-l lovesc. Nu se clintește și parcă s-a albăstrit la față. Mi se face teamă. Arunc cu coaja după el, îl iau din plin, se pun și alții pe chițăit.

Poc! Poc! Ce?! Să-mi trag nervu’, mă bate Țipo! Mi-a spart nasu’!

Strîng pumnii, închid ochii și dau, e prima dată cînd dau altfel decît în joacă. Deschid ochii, Țipo e pe jos, tremură din toate încheieturile. Îmi lipesc buzele de ale lui. Gură încleștată, salam cu portocală, horcăieli, voci plîngărețe în fundal. Suflu cît pot de tare, oare așa se face? Nimic. Fug la baie, îmi fac palmele căuș, dau drumul la robinet, mă-ntorc, îl stropesc pe ăla, mă milogesc de el și de Dumnezeu, și ce-o să zică maică-mea cînd o să afle?

Ora de geogra nu se mai termină. În locul lui Gîrlea au venit dira și mama lui Țipo. Discută în șoaptă de două minute. Mi se pare că toată clasa mă condamnă. Mă ridic, dar Crîngu e pe fază și mă trage imediat lîngă el, în bancă. Deschide caietul și scrie:

Nu l-ai lovit tu, a căzut singur!

Cum singur?

Așa bine!!! Nu fi... și desenează o sculă bleagă.

Țipo se poticnește printre bănci. Iartă-mă, spun eu, mama, zice el. Femeia îl sărută pe creștet și îl trage după ea. Ușa se închide încet. Ora cea mai lungă continuă, dira ne pune să rezolvăm ecuații.

Țipo a revenit la școală peste două zile. L-am înconjurat toți:

Ce faci, bă nebunule? Ieri ne-a dat Ampel lucrare, numa’ tu ai scăpat. Ești tare!

Am fost la spital, mi-au pus niște gel pe cap și mi-au lipit un fel de cască, ne-a explicat el. Zici că eram cosmonaut, hî-hî.

*

Sînt la un cabinet medical, îmi fac EEG de rutină.

De ce rîdeți, domnu’? întreabă asistenta.

Păi, cum să nu rîd? Zici că-s cosmonaut!

Tipa zîmbește înțelegător. S-a obișnuit cu poantele mele.

Merg regulat la doctor, îmi setez alarme, să nu uit de medicamente, evit oboseala. Fiecare criză de epilepsie e precedată de o aură – cîteva minute stranii, de avertizare. Uneori, celor dimprejur le cresc dinții, unghiile, părul, sînii. Alteori, prind mirosuri înțepătoare. Ca să mă liniștesc, îmi spun povești. Vorbesc cu morți, răniți și luzări. În preajma lor, mă simt în siguranță.

Wonderland!

Hai că ești bine, mă încurajează un fomist. Ești mai bine decît mine. Cum te cheamă?

Cum mă cheamă? Țipo? Costanța? Alice? Crîngu? Naiba mai știe...

Pune-te jos, altfel cazi și te spargi. Nu fi... surlă bleagă!

Surlă, hî-hî.

Cuvintele își pierd semnificația. Mă întind pe podea și aștept să treacă furtuna. Spaima e suportabilă.

Bogdan Munteanu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este romanul Stai jos sau cazi, Editura Nemira, 2022.