Corpul și Timpul
E ora 8,53 dimineața. Sînt în sala de fitness de la Worldclass. Merg pe banda înclinată la 5% cu o viteză de 5,4 km/oră. Mi-am pierdut o garnitură de cauciuc de la una din căști și mă chinui să nu îmi cadă din ureche. Ascult The Perfect Circle, care, după mulți ani de pauză, a scos un nou album: Eat the Elephant. În vocea solistului se simt maturitatea și reflexivitatea anilor care au trecut peste el și ale proiectelor pe care le-a început, dar simt și o renunțare, o melancolie, un regret pe care le identific cu mine și care, culmea, mă fac să măresc ritmul pe banda de alergare.
Prin geamurile mari din fața aparatului pe care merg cu pași hotărîți se vede piscina în care înoată oameni, iar dincolo de piscină, prin alt rînd de geamuri, văd terasa hotelului Radisson. Sînt multe scaune așezate în fața unui ecran mare montat pe terasă. Pentru campionatul mondial de fotbal. Ecranul e uriaș. Are trei-patru metri înălțime și vreo șase lățime. Asta e măsura succesului pentru multă lume. Mărimea ecranului. Iar la Radisson pare că totul este despre succes sau pregătit pentru oameni de succes. Pe ecran se proiectează imagini de pe Fashion TV. Fete cu trupuri impecabile și nume exotice defilează, rîd, se zbenguie, fac figuri, se strîmbă la cameră sau stau cuminți în fața oglinzii în timp ce sînt aranjate. Media de vîrstă e sub 22 de ani, sînt sigur. Asta înseamnă succes, îmi spun privind hipnotizat ecranul suprarealist cu fotomodele uriașe din curtea hotelului. Eu, la 22 de ani, mă întîlneam cu un poet în grădina GreenHours. El mă sfătuia să scriu mai mult ca să intru în generația care se forma la vremea aceea (2001-2002), eu îl întrebam dacă are prietenă și ce muzică ascultă. A zîmbit încurcat și mi-a spus că nu, pentru că în timpul liber preferă să citească. Ne-am despărțit cu gînduri de revedere. El s-a călugărit la scurt timp. Eu m-am angajat într-un club de noapte, unde am spălat scrumiere în bar, printre picioarele desfăcute ale stripărițelor, deasupra chiuvetei. Uneori transpirau pe mine fetele și îmi era teamă că o să iau vreo boală din acele picături de apă, dar aveam nevoie de bani ca să pot merge la mare cu prietenii, așa că am mai continuat o vreme. Succesul era legat de bani și atunci, și acum, dar cumva e diversificat. Ca la bebeluși, după o anumită vîrstă, hrana nu mai este alcătuită doar din lapte, la fel și succesul începe să nu mai fie doar pe bază de bani.
Succesul ar putea foarte bine să fie și un corp cu un conținut de grăsime mai scăzut, cu mai puțină scolioză, cu atacuri de panică mai rare, palpitații mai puține sau timp mai bine administrat. Succesul are un preț. Ni se tot repetă asta în diverse forme motivaționale.
În bazinul acoperit au intrat multe doamne pensionare. E ora de aqua gym. Una dintre ele se luptă cu o baghetă din spumă pentru înot să o treacă printre picioare. Apa împinge materialul la suprafață, dar doamna este insistentă și reușește. Persistența într-o idee, ăsta e drumul spre succes. Am văzut mulți oameni care în facultate nu erau extraordinari la ceea ce făceau, dar pentru că au persistat au devenit, după ani, o autoritate sau măcar experți în domeniu. Au devenit oameni de succes sau au avut, cel puțin, succes în domeniul în care au insistat. De altfel, nu notele mari din școală pavează drumul spre succes. Acum, doamna plutește ca un cal de mare în apa bazinului și vorbește cu alte doamne. Ăsta este micul succes. Îmi imaginez că o să ajung și eu să mă bucur peste treizeci de ani la fel cînd o să reușesc să plutesc într-o piscină ca asta, dar înainte de orice trebuie să slăbesc. Corpul. Ăsta e marele meu eșec. Nemesis-ul meu. Simt că asta o să mă bage în pămînt.
Corpul și timpul. Sau mai degrabă lipsa timpului. E 9,10. Mai am o jumătate de oră. Jumătate de oră din ce? Mă gîndesc la rezonanța pămîntului. Citisem undeva că s-a micșorat și, din cauza asta, timpul s-a redus. Universul a început să devină zgîrcit cu timpul. Primim mai puțin și avem mai mult de realizat în interval. Cel mai mare eșec legat de timp îi privește pe prietenii mei. În structura pe care am construit-o pe bîjbîite, prietenii au rămas niște Luni exterioare planetei, pe care le vizitez din ce în ce mai rar. Planeta mea e alcătuită din timp, ore cu băiețelul meu, din care fur ore pentru scris dimineața, ore la serviciu din care fur timp de socializare online, ore de week-end din care fur timp pentru citit și uitat pe pereți uneori. Îmi lipsesc cel mai mult plictiseala, timpul petrecut fără sens, luxul de a pierde timpul.
Un domn chelios a intrat în jacuzzi-ul de lîngă piscină. Citește cu capul dat pe spate ceva de pe telefon. Și eu am stat de multe ori în jacuzzi-ul ăla cu capul dat pe spate, privind cerul prin geamul mare de sticlă. Poate că am stat ore acolo, zile puse laolaltă. Mai ales în perioadele în care mă chinuiau durerile de spate. Tot în jacuzzi-ul ăla am văzut cu ochii minții și o scenă pe care am adăugat-o în primul meu roman, Dinții ascuțiți ai binelui. O scenă cu o femeie care se aruncă în gol de pe acoperișul hotelului. Nu îmi dau seama ce înseamnă succesul – să scrii o carte? Să ocupi o funcție la job? Să primești un premiu pentru munca pe care ai făcut-o? În majoritatea timpului mă simt mediocru și abia rezist la suprafață și tind să îi dau dreptate șefului meu: It’s not what you do, it’s what people think you do. E mult adevăr aici. Acum vreo 15 ani mă gîndeam că, în momentul în care o să pot să îmi fac abonament la Worldclass fără prea mari eforturi, voi fi atins succesul. Iată că nu e ăsta succesul și oricum mai am doar vreo cinci minute aici, chiar dacă am plătit pe un an întreg.
Bogdan Răileanu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Dinții ascuțiți ai binelui, Humanitas, 2018.
