Corp de pionier

De pionieria mea, din anii ’70, nu mă leagă nici un fel de amintiri tandre; nimeni nu o lua în serios în jurul meu, ceea ce mă face să cred, privind peste umăr la vremurile acelea demult trecute, că va fi fost, pentru mine, una dintre primele şcoli ale lui "facem ce ne cer ei ca să ne lase în pace mai departe...". Consideram că profesorii de la şcoală, îndeobşte oameni calmi şi de-nţeles, strigau mult cînd se transformau în comandanţi instructori (de detaşament, de unitate, de tabără...) tocmai pentru a ascunde faptul că nici ei nu credeau în toate alea: raport, jurnal, careu, unitate, instrucţie, informare politică, recital, jurămînt, raport, instrucţie, cordon viu, raport... Cele mai rezistente amintiri aparţin, de fapt, corpului meu - un soi de reminiscenţe clădite atavic în straturile pielii, în carne, în oasele care dor de nemişcare şi de frig. Pînă azi mă îngrozeşte statul în picioare, în frig, setea îmi dă migrene şi nu suport coafurile complicate, linse şi lăcuite. Simpla enumerare a componentelor costumului pionieresc e elocventă pentru chinurile corpului fetiţei dintr-însul: bluza albă de nylon avea epoleţi pe sub care trebuia trecută cravata (în 1972, cravata roşie sovietică primea margini tricolore, îmi amintesc tranziţia, nu şi sensul ei), prinsă apoi pe piept cu un inel de plastic translucid. De epoleţi atîrnau şnururile mătăsoase de comandant, iar pe epoleţi se trăgeau tresele galbene. De buzunarul de pe inimă se agăţau insigne şi decoraţii de tablă colorată, grele şi zornăitoare. Fusta plisată bleumarin era ancorată cu o centură greoaie, de vinilin gălbui, cu stemă pe catarama grea. Băieţii ne loveau, plictisiţi de nemişcarea din careu, cu ele, peste pulpele trase, reglementar, în ciorapi 3/4 albi, indiferent de temperatura de afară. Uneori, aveam voie să ne luăm pantaloni de trening pe sub fuste. Pantofii erau negri, de lac, cu curea şi cu cataramă: strîngeau, tăiau, jenau. Coafura (altă poveste aproape "japoneză") însemna codiţe împletite, funde "în trandafir", cordeluţă albă de două degete, basc cu insignă pe mijloc, totul - imobilizat în creştet cu o mie de agrafe ascunse. Formam cordoane vii, ghirlande de trupuri pe trotuarele pustiite (la vizitele "tovarăşului", şcolii mele i se repartiza un sector din şoseaua spre aeroport), nemîncaţi şi însetaţi, speriaţi de eventualitatea în care am fi avut de căutat o toaletă sau ni s-ar fi făcut rău. Costumul era din materiale sintetice, eram alergică, mama îmi croia tot soiul de huse ingenioase "pe dedesubt", mă simţeam ca o ceapă în foile sale, cu cap de varză cu funde. Îmi era mai ales frig. Încorsetată, obosită, contorsionată în dansuri pioniereşti prin pieţe, scuturată de pasul de defilare, eram mai ales un corp. Mă durea. Îmi mai amintesc plictiseala nesfîrşită. O dată, să fi fost prin clase mai măricele, am fost desemnată în grupul de pionieri care trebuia să-i dea flori cuplului prezidenţial, aşteptat în vizită. Nici o rugăminte nu m-a putut salva: era o onoare! Au început să ne ducă, pe cei aleşi, la cabinetul medical al şcolii, să ni se uite în gît şi să ne măsoare din ochi. Folclorul urban curgea gîrlă în urechile tuturor: o să ne interneze înainte, preventiv, o să ne tundă pe toate la fel (eu, scîncind, "o să-mi facă bretooon!"), o să ne dea nu ştiu ce medicamente, o să ne dezinfecteze (!?), o să... Cu cîteva zile înainte am fost chemată, într-adevăr, la un alt cabinet medical, pentru un control care se anunţa serios. Resemnată, m-am dezbrăcat sub ochii asistentelor (doctoriţei?), spunînd frumos, cu toate cuvintele limbii române, că sînt în zilele acelea în care... Eram o preadolescentă normală, cred, ştiam să vorbesc despre "asta", îmi înţelegeam ritmurile lunare ale corpului. De aceea m-au uluit, atunci, oripilarea femeilor în halate albe, vaierul agitat cu care nu m-au mai controlat deloc, m-au scos afară, m-au refuzat, m-au tăiat de pe listă... M-am trezit în stradă, năucă: nu înţelegeam nici ce vină aveam, nici de ce nu mai eram bună de dat flori. Gata? Am scăpat? Trebuia să îmi fie ruşine? Acasă, tatăl meu, etnolog şi om cu umor, îmi explicase apoi cum e cu puritatea rituală, la "primitivi". După incident, decenii la rînd, nu avea să mă mai mire nici una din spaimele arhetipale ale conducerii superioare. Cînd, tînăr cronicar literar la revista Tribuna, aflam că nu pot folosi cuvintele boală, moarte, tristeţe sau foame în titlurile articolelor, corpul meu zîmbea, ironic, pe dinăuntru.