Corectitudinea politică a medicului de ţară

Satul din care provin bunicii mei se află la doar cîţiva kilometri de Slatina, aşa că majoritatea locuitorilor săi au avut deseori contact cu viaţa de la oraş. Au existat dintotdeauna termene de comparaţie şi diverse argumente ale oamenilor simpli, pro sau contra traiului mai "sănătos" de la ţară. Mulţi dintre tineri au plecat deja, preferînd confortul apartamentelor de bloc şi străzile astfaltate, lăsînd în urmă, fără prea mari regrete, uliţele prăfoase, căci aşa arată toate în Oltenia rurală, şi casele bătrîneşti cu latrina în fundul curţii. Pînă la vîrsta şcolarizării, copiii cresc la ţară, sub supravegherea bunicilor, din motive de "aer curat", locuri de joacă puţin periculoase şi, nu în ultimul rînd, mîncare fără E-uri şi conservanţi. Dar să vedem în ce constă un mic dejun "consistent" în Oltenia: ouă ochiuri prăjite în untură, în tigaie, alături de cîrnaţi afumaţi sau chiar carne de porc conservată prin metode naturale, aşa-zisa "garniţă". Eventual, vara, se mai taie cîte o roşie. Pe parcursul zilei, cînd li se face foame, copiii mai primesc cîte o gustare care constă în pîine unsă cu untură şi cu ceapă. Degeaba tînjesc ei după "Danonino" sau "salam săsesc", căci "proviziile" aduse de părinţi se termină repede, iar la magazinul mixt sătesc, mezelurile au prins mîzgă, iar în materie de dulciuri, pe rafturi zac doar napolitane ieftine, cu termene de garanţie expirate. Copiii nu se îngraşă peste măsură şi, desigur, n-au probleme cardiovasculare, însă poate fi ceea ce americanii numesc a good start. În privinţa vieţii adulţilor "sănătoşi", ei îşi iau acest mic dejun cînd se crapă de ziuă, "asezonat" cu un păhărel de ţuică, după care pleacă pe la munci. Aflaţi într-o zonă producătoare şi de ţuică, şi de vin, ţăranii de aici beau de sting de dimineaţa pînă seara, fără a fi însă alcoolici. E o tradiţie ca iarna vinul (foarte slab, e adevărat) să înlocuiască apa de băut. Dar băutura "de bază" e ţuica. La bufetul satului, oamenii se mai cinstesc cu cîte o bere sau cu o sută de vermut, fără exagerări, căci scopul e cel al "socializării". În ciuda acestor "obiceiuri", oamenii trăiesc pînă la vîrste venerabile, media aproximată de mine fiind cea de 75 de ani. Ceea ce se întîmplă în satul meu oltenesc este valabil pentru majoritatea localităţilor rurale din România. Iată ce scrie într-un raport finanţat din fonduri PHARE, în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii Publice: "Datele referitoare la bolile cronice indică faptul că bolile cardiovasculare ocupă primul loc în topul cauzelor mortalităţii. Acest fapt vine ca o completare a consumului ridicat de tutun, alcool şi a dietelor bogate în grăsimi, înregistrate la populaţia României. Este necesară întreprinderea urgentă de campanii publice care să descurajeze consumul acestor produse de risc pentru sănătate". "Prevenţie la sate?" - se amuză un fost doctor de familie dintr-o comună de munte. Fost, pentru că acum tratează nigerieni, de malarie şi de alte boli tropicale, pe o platformă petrolieră. "Păi, aşa ceva e imposibil! La dispensar există nişte broşuri, dar nu le citeşte nimeni. Le iau, le duc acasă şi le dau copiilor ca să se joace cu ele, pentru că au poze colorate. Ca medic, poţi să stai de vorbă cu ei - e adevărat -, însă n-o să-i convingi niciodată să-şi schimbe obiceiurile alimentare care fac parte din tradiţiile lor". Adică, nu-l poţi educa pe ţăran să nu-şi mai taie porcul şi să-şi cumpere de la "Alimentara" ruladă din piept de pui "ecologică", la trei sute de mii kilogramul. Sau să-i recomanzi, din cînd în cînd, o dietă pe bază de grapefruit şi iaurt degresat. Şi nici ca, în loc de ţuică, să deguste, numai la ocazii, cîte un păhărel de Porto, ca aperitiv. Totuşi, presupun că ai putea să-i "educi" să respecte cîteva reguli de igienă, la limita bunului-simţ. Să se spele mai des. "Şi aici e o problemă!" - continuă doctorul. "Degeaba îi spui lui nea Gheorghe să se spele, dacă el nu are apă curentă, e bătrîn şi îi e greu să-şi încălzească pe sobă!" Cu toate acestea, în acelaşi raport scrie că "s-a observat o scădere constantă a cazurilor de hepatită A în România". Asta nu înseamnă însă că sîntem mai curaţi! Poate doar că ne-a crescut imunitatea. Cu ceva timp în urmă, am avut ocazia să-l văd pe doctor, "în exerciţiul funcţiunii". Din primul moment m-a surprins modul în care era perceput într-o comunitate "tradiţională". I se acorda la fel de multă importanţă ca primarului sau preotului, o dovadă că, pe lîngă tăiatul porcului şi pîinea unsă cu untură, convingerea că doctorul satului "e un om mare" face parte din acelaşi complex de tradiţii rurale. Era salutat pe stradă cu respect şi oprit pentru a i se cere diverse sfaturi "de specialitate". Numai că doctorul nostru era un caz izolat căci avea nişte abilităţi de comunicare ieşite din comun. Cu alte cuvinte, vorbea pe limba lor. De pildă: "Ce mai faci, tanti Ileana? Îţi mai bate inima la fel de tare?". Adică, nu: "mai ai extrasistole la fel de puternice?". Sau: "Cum mai e cu gîlma de pe gît a băiatului?", care se numeşte parotidită epidemică, alias oreion. Sau: "Mai te scoli noaptea ca să faci pipi?". A se traduce: "Cum mai stai cu adenomul de prostată?". Aşadar, doctorul nu uita că stătea de vorbă cu oameni care aveau cel mult opt clase şi accepta situaţia care atare. Nu strîmba din nas, nu-i privea cu un aer de superioritate. Îşi asuma responsabilităţile, deşi, de cele mai multe ori, "ei erau cei care uitau să-şi ia medicamentele sau să vină cu copiii la vaccin". Cum era de aşteptat, după un timp s-a plictisit şi şi-a căutat un job mai incitant. Din nefericire, doctorii de ţară au senzaţia că se luptă cu un destin tiranic care i-a aruncat undeva într-un capăt de lume unde au de-a face cu un trib primitiv. N-au vocaţie de "martiri" şi, de aici, frustrările de rigoare şi lipsa de interes. După un timp, li se pare că singurele îndatoriri care le revin sînt cele de a lua temperatura sugarilor şi de a semna bilete de trimitere către spitalul din cel mai apropiat oraş. Alţii se blazează treptat, acceptînd avantajele traiului la ţară: mai o găină, mai un porc, mai o afacere de sezon. Ca să recapitulăm: la ţară, prevenţie nu se poate face, dar nici comunicare nu există. Şi să vă mai dau un exemplu, de data aceasta de la oraş (ideea mi se pare însă de reţinut): doctoriţa de familie îl primeşte oricînd pe tatăl meu în cabinetul ei, chiar şi fără programare şi chiar dacă are doar dureri închipuite, pentru că îi face plăcere să discute cu el. După douăzeci de muncitori cu lopata care cer concedii medicale şi după treizeci de "mătuşi" care îşi povestesc viaţa, dar nu ştiu să explice care-i buba, se relaxează flecărind despre tot feluri de nimicuri. Cu alte cuvinte, "îi place să lucreze cu intelectuali". O fi discriminare pozitivă? N-aş zice. Mai degrabă nevoia firească (de multe ori subconştientă) a unui om "şcolit" de a comunica la nivelul său. Am auzit deseori pacienţi care se plîng că "doctorii îi tratează urît, cu un aer de superioritate". Să fie acesta efectul unei "îndobitociri" colective a personalului medical care intră în contact, în general, cu oameni simpli, fără educaţie, însă cu o doză mare de nesimţire (în mare parte, involuntară - "n-a avut apă caldă ca să se spele" sau "a uitat să-şi ia pastilele")? Acest "efect" sau cum vreţi să-i spuneţi se vede cel mai bine la ţară. Lipsa "intelectualului" din mediul rural, absenţa frînturilor de dialog inteligent, din timpul banalelor consultaţii, imprimă medicului de familie un anumit tip de comportament. Voi încheia, particularizînd, cu o experienţă recentă de la un seminar despre "accesul la serviciile de sănătate în comunităţile de romi", unde reprezentaţii romilor, în cazul de faţă cei de la organizaţia "Romani Criss", au demonstrat că au învăţat temeinic un singur cuvînt pe care societatea civilă îi încurajează să-l pronunţe: discriminare. E adevărat, discriminarea e la modă, din moment ce aduce fonduri. "Mulţi medici ar aprecia acordarea unui sprijin în relaţia lor cu pacienţii romi. (...). Din punctul de vedere al timpului alocat, consultaţiile pacienţilor romi durează în medie mai mult decît consultaţiile efectuate pe alţi pacienţi, aceasta datorîndu-se comunicării cu aceştia. Din această cauză, unii medici susţin că, pentru astfel de activităţi ar trebui să primească un număr mai mare de puncte" - scria în raportul pe care l-am citat. Desigur, concluzia "Romani Criss" a fost: discriminare. În acest caz, doctorii, în special cei din mediul rural, au mari probleme legate de corectitudinea politică. Se înverşunează să-şi discrimineze aproape toţi pacienţii: pentru că n-au şcoală şi nu pricep o iotă din ceea ce se vorbeşte cu ei, pentru că nu-şi aduc copiii la vaccin, pentru că n-au bani de şpagă şi de cadouri, pentru că duhnesc a alcool şi put a grajd. Cînd i-am întrebat pe reprezentanţii organizaţiei ce li s-ar părea util să se scrie în presă pentru a surprinde tema seminarului, mi-au răspuns după un timp de gîndire: despre mediatorii noştri sanitari. Nu sînt suficient de promovaţi şi asta-i cea mai mare problemă din sistemul nostru sanitar!