Conu' John faţă cu ''Mioriţa''

În America, nenorocirea vine întotdeauna singură. Individualistă, precum americanii, o tornadă nu se împerechează niciodată cu o inundaţie, incendiile nu prezic cutremure de pămînt (chiar dacă reciproca nu e întotdeauna valabilă), vulcanii explodează pe rînd, disciplinat, inundaţiile rămîn egoiste, fiecare pe barba ei, iar uraganele se dezvoltă într-o ireproşabilă ordine alfabetică - Ike, bunăoară, nu va devasta niciodată Texasul înaintea lui Gustav. "One at the time" - zic americanii. "Cîte una, pe rînd." Cînd vine însă vorba de familia ta sau de casa la care ai plătit o viaţă întreagă, faptul că nenorocirea vine singură nu te consolează foarte mult. De consolat se ocupă companiile de asigurări. Nu e vorba aici de o diferenţă de mentalitate. Lăsat de capul lui, americanul ar fi la fel de mioritic precum românul. California e călare pe o falie dintre două plăci tectonice şi, la o adică, poate ajunge peste noapte în străfundurile oceanului. Colac peste pupăză, an după an, incendiile pun în pericol zeci sau sute de case, dar asta nu se reflectă nicidecum pe piaţa imobiliară, casele din California rămînînd, în continuare, printre cele mai scumpe. Yellowstone stă pe un mega-vulcan ce poate arunca în aer jumătate din continent, dar nimeni nu se grăbeşte să se mute. Am fost martorul a nenumărate tornade, la care vecinii americani afişau un optimism tipic românesc (în care, personal, m-am regăsit): "N-o să vină tocmai prin Cutter Court!". Şi n-a venit. Încă. Adevărul e că tornada e o loterie cu semn schimbat. Şansele sînt aceleaşi, dar toată lumea vrea să piardă. ("N-o să mă lovească tocmai pe mine!") Pe cînd locuiam în Champaign - Urbana, Illinois -, o tornadă a tăiat în două casa unui vecin. Clădirea în care locuiam a scăpat neatinsă, dar am văzut, a doua zi, imagini care mi-au dat fiori reci pe şira spinării. Tornada îi trecuse prin bucătărie. Jumătate din casă era la pămînt, la modul cel mai propriu cu putinţă, dar jumătatea neafectată era... neafectată. Pe rafturile din partea de bucătărie rămasă-n picioare, ceştile de ceai stăteau în continuare frumos aliniate, fără nici o ciobitură. Părea că un uriaş tăiase o casă în două, cu un cuţit, declarînd fără drept de apel "tu - da, tu - nu!". În faţa unei asemenea precizii a naturii e greu să nu dezvolţi o atitudine mioritică, de genul "Cum ne-o fi norocul". Poate trece cîţiva metri mai la stînga sau mai la dreapta, poate moare capra vecinului, nu a mea... Norocul, transpus într-o asigurare, vine de obicei dacă eşti "norocos" să ai în continuare datorii la bancă. Grijulii (cel puţin cu investitorii amărîţi), băncile îşi iau măsuri de precauţie. Ţi-ai luat o maşină cu credit bancar? Eşti obligat s-o asiguri "in full" pe durata creditului. (Dacă scapă acum un zăpăcit o şurubelniţă din buzunar, dintr-un avion utilitar, şi aceasta cade pe Mazda nevestei, no problem! Asigurarea plăteşte!) Ţi-ai luat o casă pe datorie - "mortgage"? Are grijă banca să ţi-o asiguri (din propriul buzunar) împotriva tuturor nenorocilor posibile sau imposibile, pînă-ţi termini de plătit rata. E capitalism, adică balansarea riscurilor: dacă te încăpăţînezi să stai în Florida, pe malul oceanului, unde vine uraganul cum vine iarna în România, surprinzătoare de fiecare dată, plăteşti "distracţia" pentru că-ţi scoţi banii din închirierea apartamentului sau a casei. Aspectele financiare sînt, aşadar, de bine, de rău, acoperite - care de voie, care de nevoie. Rămîn însă, în continuare, toate celelalte. Asigurarea asta are şi ea limitele ei. Nu acoperă automat sentimentele. Pentru sentimente, trebuie să scoţi alţi bani din buzunar, căci - nu-i aşa? - au şi sentimentele un preţ. Dacă vrei să-ţi asiguri oareşce amintiri de familie, fără valoare intrinsecă (dacă mai există aşa ceva) - fotografii, ceasuri de buzunar sau pipele bunicului - plăteşti un preţ lunar destul de piperat, dar ai măcar, la o adică, satisfacţia (?!?) că ai pierdut nişte melancolii, însă ai cîştigat ceva cash. Şi-apoi, cu tot riscul de a-i dezamăgi pe suporterii imaginii unei Americi tradiţionale, în care guvernul trebuie să se implice puţin sau deloc, cînd vine vorba despre dezastrele naturale, aşteptările din partea statului le egalează pe cele ale moldovenilor în caz de inundaţii. "Să dea - vorba lui conu’ Leonida -, că de aia e stat, de aia plătesc taxe şi de aia vă votez!" Mass-media joacă aici un rol extrem de important: în cazul calamităţilor, oamenii aşteaptă, în continuare, "cavaleria" - elicoptere, garda naţională, pompierii. Cazul uraganului Katrina e emblematic în acest sens: bîlbîielile agenţiilor guvernamentale au fost aspru sancţionate politic. Anul acesta, fiind an electoral, politicienii, fripţi cu ciorbă, au suflat şi-n Gustav. S-a trecut de la o extremă la alta. Deşi probabilitatea devastării coastei era, de fapt, mică, autorităţile au evacuat, fără prea multe discuţii, comunităţi întregi. Încercaţi doar să vă imaginaţi ce-nseamnă să-ţi împachetezi, în cîteva ore, "esenţialul", să te înghesui în maşină - cu căţel şi purcel - şi să petreci ore pe o autostradă supraaglomerată, doar pentru a afla, o zi mai tîrziu, că te poţi întoarce acasă, căci Gustav s-a transformat într-o furtună de vară. Cînd, după aceea, vine Ionică de la guvern şi-ţi spune că uraganul Ike îţi va lua casa, te gîndeşti de două ori înainte de a te apuca de reîmpachetat. Are şi ameninţarea cu lupul limitele ei. Una peste alta, înclin să cred că, la nivel individual, atitudinea lui John în faţa naturii dezlănţuite nu diferă radical de cea a lui Ion sau Ahmed. "God willing" - zice primul, "Cum o vrea Dumnezeu" - al doilea, "Insha’Allah" - al treilea. Surprinzător, în cazurile extreme, ne-am păstrat cu toţii simţul măsurii.