Continua izgonire din rai
„Nu întreba un român cum se simte sau ce mai face, atunci cînd vă întîlniți.” E unul dintre puținele sfaturi pe care mi-am permis să le dau unui prieten și coleg britanic, atunci cînd am început să colaborăm. Știu că mi-a primit sfatul ca pe o glumă. Peste vreo trei ani însă, discutînd la o bere, a recunoscut că, aproape de fiecare dată cînd a întrebat pe cineva din România ce mai face, a fost pus la curent cu o listă de nenorociri. Probleme de sănătate, stres, emoții puternice (toate negative), nesiguranța zilei de mîine (chiar dacă cei cu care vorbea nu erau dintre cei cu posibilități reduse), nimic din ce s-ar fi putut întîmpla rău unor ființe umane nu i-a mai fost străin.
M-am stăpînit cu greu să îi fac declarația de satisfacție a prostului („Nu ți-am zis eu?”). Mi-a confirmat însă – încă o dată – că la văicărit sîntem în top pe plan mondial. Fie că e prea frig, prea cald, a plouat prea mult, nu a mai plouat de mult, probleme de sănătate, personale sau ale rudelor, ori, dacă cei din familie sînt bine, măcar ale unor prieteni sau vecini, găsim mereu un motiv ca să ne plîngem. Veniturile sînt mici, nu ne permitem de fapt nimic din ce ne-am dori, cei dragi sînt departe și, dacă ne vedem, e mult prea rar față de cum am vrea. Este valabilă și reacția opusă – dacă avem persoane apropiate care ne vizitează prea des e, totuși, prea mult și ne plîngem că nu mai scăpăm de ele. Totul pare să ne meargă din ce în ce mai rău, alunecăm de decenii pe o pantă abruptă de la cît de bine ne era odată spre prezentul cenușiu și trist. De la vremurile poleite ale Epocii de Aur (cînd „se găsea de toate, dacă știai să te descurci și ierea bine că îți dădea ceva și ție”) pînă în prezent, pare o continuă izgonire din rai.
Din păcate, mulți compatrioți sînt atît de ocupați să se văicărească încît nu mai au timp să lucreze. Mergînd prin țară pentru diferite lucrări de teren, căutînd persoane pe care să le angajez „cu ziua”, am dat de oameni cu povești personale care îți frîngeau inima. Am vrut să îi sprijin, să mai cîștige un ban, să încerce să își întoarcă norocul. De cele mai multe ori nu am avut succes. Decît să lucreze (e drept, zi-lumină), preferau să rămînă la crîșma din sat să își căineze zilele și lipsa norocului.
Dacă văicăritul este un sport naţional, există și teme regionale. Ca unul care lucrează de aproape trei decenii în Deltă, m-am obișnuit să aud cît de rău este astăzi, cum merge totul prost. Iar cînd îi auzi vorbind așa pe cunoscuți care, la începutul anilor 1990, vîsleau dintr-o parte în alta a Deltei pentru că alt mijloc de locomoție nu aveau, iar azi merg cu ambarcațiuni trainice, mînate de motoare puternice, începi să te întrebi dacă nu cumva ne obișnuim prea repede cu ceea ce obținem. De mai multe ori, în discuții pe această temă, amicii mei au recunoscut că și atunci era rău. Dar parcă era rău „altfel”.
Am putea zice că este o trăsătură a celor în vîrstă, care își deplîng anii tinereții. Să fie doar așa? Fosta vecină de palier, o persoană care a trăit peste 90 de ani, educată, distinsă, fostă „Miss Sulina” în anii războiului, spunea că nu ar mai vrea să fie tînără în zilele noastre. Că viața este oribilă, plină de greutăți. Afirmația, venită de la o persoană atît de energică și de pozitivă, părea o ironie foarte acidă. Dar nu era. Nepoții și strănepoții femeii se întreceau în a-i povesti cît de greu le este. Iar ea, trecută prin recesiune, război, naționalizare, anii comunismului, îi asculta și își zicea că, în ciuda vremurilor complicate, a avut mai mult noroc.
Să fim singurii de pe planeta asta care avem o pasiune pentru văicărit? În anii trăiți în Italia am cunoscut și acolo destule persoane care abia așteptau să îți spună ce greu le merge sau ce probleme au avut. Cu unele excepții, totuși. Aproape nici unul dintre amicii mei italieni nu părea să fi avut probleme cu viața amoroasă. Poate, cel mult, atunci cînd vreunul încerca să scape de „admiratoare”. Nu mi-am dat seama dacă era subiect de laudă sau dacă, de fapt, despre insuccese în domeniul ăsta nu se vorbește.
Dar cum îți poți da seama că cineva are într-adevăr probleme grave? Am observat în mai multe cazuri că cei care erau cu adevărat în situații dramatice aveau un alt răspuns cînd erau întrebați ce fac. Răspundeau scurt: „Totul e bine, mulțumesc”.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
