Consumerismul socialmente responsabil

Pînă în ’89, înainte de a te aşeza la coadă, întrebai dacă ajunge pentru toată lumea şi cîte bucăţi se dau. Apoi, în anii ’90, întrebai de preţ şi era de ajuns. Astăzi, lucrurile s-au complicat (şi aici). Trebuie să te uiţi la data expirării, ce E-uri are, din ce-i făcut produsul... Cu alte cuvinte, nu ne păzim doar portofelul, ci şi propriul corp. Aici ne oprim. Sînt însă pe lume unii pe care îi interesează nu doar în ce măsură ceea ce cumpără le prieşte lor, ci şi în ce măsură face bine (sau, măcar, nu face rău) societăţii în care trăim. A început să pătrundă şi pe piaţa românească - aflată în plină eră consumeristă - conceptul produselor environmental friendly - de la frigiderul care emană mai puţine gaze periculoase pînă la hîrtia de scris pentru a cărei producere nu a fost nevoie să fie tăiat nici un copac. Deocamdată, cumpărăm maşinile care poluează mai puţin, doar pentru că benzina e scumpă şi taxele - mari. Firmele din România încep a se strădui să-şi construiască o imagine pozitivă nu numai din calitatea produselor pe care le vînd - subvenţionează opere de artă, amenajează un părculeţ în cîte un colţ urgisit al oraşului. Mi s-a părut de bun augur faptul că un consorţiu care de fapt nu are concurenţă încearcă să-şi îmbunătăţească în zilele astea imaginea publică (îndeobşte antipatică - ei fiind cei de care ne amintim cînd se scumpesc preţurile sau cînd mai apare un şanţ în asfaltul proaspăt turnat), printr-o campanie - cam absconsă, ce-i drept - care în esenţă nu spune nimic, în afara faptului că este oarecum parte din relaţia de tandreţe pe care (poate că) o întreţinem cu oraşul. Tot despre responsabilitatea socială a firmelor este vorba într-un concept cu tot mai largă răspîndire în lume: comerţul echitabil. Acesta porneşte de la constatarea că, de cele mai multe ori, producătorii finali şi comercianţii cîştigă sume imense pe baza unor materii prime care reprezintă rezultatul muncii unor oameni (de regulă, agricultori din Africa şi America Latină) care sînt pauperizaţi din cauza preţurilor şi a condiţiilor de achiziţie care le sînt impuse. Victime sînt nu doar producătorii, ci şi cumpărătorii, care ignoră provenienţa reală a mărfurilor pe care le cumpără; de cele mai multe ori, cumpărătorului îi este impus atît preţul, cît şi produsul pe care îl achiziţionează. Comerţul echitabil a devenit o siglă de prestigiu, care se aplică de către organizaţii din ce în ce mai puternice (cea mai cunoscută - Max Havelaar - avea în 2005 o cifră de afaceri de 1,2 miliarde de euro) pe baza unor standarde riguroase (plata unui preţ care să acopere costurile vieţii şi ale unei producţii sustenabile; plata unei "prime" care să permită producătorului să investească în dezvoltare; efectuarea de plăţi în avans; semnarea unor contracte pe termen lung care să permită planificarea şi practicile productive sustenabile). Pentru cumpărătorul occidental, a alege produsul marcat cu sigla comerţului echitabil este un act de responsabilitate socială. Comerţul echitabil s-a impus relativ recent - în 2000, conform unui sondaj IPSOS, numai 9% dintre francezi auziseră de el, notorietatea fiind recent, conform aceleiaşi surse, de 81%. Astăzi, un elveţian cheltuieşte anual între 14 şi 18 euro pentru produsele rezultate din acest tip de comerţ. Din ce în ce mai mult, consumatorul tinde să se transforme într-un consum-actor. La comerţul echitabil m-am gîndit zilele astea, cînd am văzut la televizor viticultori disperaţi că singurul achizitor de struguri din zonă (un nume cu etichete care se plătesc foarte bine) le oferă tot mai puţini bani pentru struguri, preferînd să-i vinifice pe cei ieftini aduşi de aiurea - evident, sub denumirea recunoscută. Tot despre comerţ (in)echitabil este vorba cînd faci raportul dintre preţul încasat de cultivator pentru o floare şi cel pe care-l plătim la tarabă, şi obţii un număr cu două cifre (de altfel, în acest domeniu efectul e definitiv, florile autohtone au dispărut, practic, din comerţ). Din păcate, pînă să acceptăm să plătim puţin mai mult pentru un produs despre care avem certitudinea că, într-un fel sau altul, face bine cuiva, sau măcar să alegem, dintre două produse echivalente, pe cel despre care ştim acest lucru, mai trebuie să treacă timp. Deocamdată, filantropia are la noi mai degrabă un sens egoist, este un mod de a-ţi face imagine sau de a-ţi lustrui stima ce ţi-o porţi. Cum altfel să explicăm disproporţia enormă dintre sumele care se strîng în buzunarele cerşetorilor, în schimbul lui "să-ţi dea Dumnezeu sănătate, boierule", şi dificultatea cu care organizaţiile care întreprind acţiuni de anvergură pentru ajutorarea copiilor străzii îşi strîng fondurile?