Consumerismul, o frivolitate modernă – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ

Ați putea să catalogați, din punct de vedere psihologic, frivolitatea?

Frivolitatea nu e un concept psihologic, ci mai degrabă unul de natură socială și etică. Numim frivolă o persoană superficială, care caută plăceri ușoare și nu e preocupată de ideile și rațiunile profunde ale vieții. Ca formă de manifestare, frivolitatea se recunoaște în imaginea omului în continuă căutare de amuzament, care are nevoie de o audiență pe care să o întrețină sau să o șocheze, libertin cu privire la normele sociale, abonat la petreceri și alte evenimente sociale, unde caută să fie în centrul atenției.

Frivolul e, cel mai adesea, histrionic. Are o nevoie disperată de a juca un rol, de a fi în centrul atenției, de a face pe clovnul, de a-i întreține pe ceilalți. Privită astfel, frivolitatea are o miză profund psihologică. O persoană histrionică simte că, dacă ar fi „văzută“ în miezul ființei sale, așa cum se simte pe dinăuntru – îngrijorată, comună, plictisitoare –, nu ar fi acceptată. Dar rolul pe care îl joacă, acea nepăsare provocatoare, produce un răspuns pozitiv din care se hrănește. Amuzamentul altora la giumbușlucurile sale o validează, o fac să se simtă demnă de a fi apreciată și iubită, măcar pentru puțin timp. Atenția, surpriza sau șocul spectatorilor reprezintă un substitut pentru conectare și acceptare.

Un substitut slab și adesea toxic. Totuși, un substitut căutat. Acest comportament învățat devine, în timp, un tipar. Pe de o parte, putem spune că aceste persoane nici nu au avut destul de multe ocazii în care să fie acceptate, validate, apreciate, iubite necondiționat și au învățat acest lucru prin încercare și eșec. Pe de altă parte, există și trăsături înnăscute care facilitează un asemenea comportament – un tipar temperamental care are o dimensiune extrovertă, iritabilă, cu o toleranță foarte scăzută la tristețe, frică sau durere. De aceea, o persoană frivolă nu are liniște. Nu vei vedea o persoană frivolă care stă cu ea însăși și meditează.

Cu alte cuvinte, un frivol are nevoie de public?

Publicul sau suita de însoțitori îl ajută să evite situațiile în care ar fi însingurat. Însă dincolo de „beneficiile“ psihologice ale acestor tipare de comportament, frivolitatea se definește preponderent în context social. A fi frivol nu înseamnă doar dezinhibare, ci și încălcarea voită, chiar ostentativă a unor norme sociale. Frivolitatea e o atitudine, o declarație cu privire la sine și la lume care nu se manifestă doar în public. Ea are, desigur, și dimensiunile ei obscure sau private. Dar, spre deosebire de acea formă de dezinhibare intimă pe care ne-o permitem cu toții în spatele ușilor închise, cînd ne relaxăm de sub presiunea constantă de a fi observați, frivolitatea e mai clar definită în relație cu ceilalți și cu o comunitate sau o societate în ansamblul ei. Contextul social e esențial pentru definirea formelor mai puțin frapante, cu nuanțe mai blînde ale frivolității. Cei care pun eticheta sînt la fel de importanți precum actorul care provoacă normele. Ceea ce acum o sută de ani era considerat a fi frivol, precum să ți se vadă gleznele sau să porți costum de baie, azi e atît de acceptat social încît aproape că nu ne mai putem gîndi că ar fi fost vreodată ieșit din comun.

Dacă, acum o sută de ani, glezna la vedere era o frivolitate, care ar fi o frivolitate modernă?

Într-o lume în care cele mai multe tabuuri și reguli au fost provocate deja și relativizate dincolo de limitele bunului-simț, probabil că au rămas puține atitudini sau alegeri pe care societatea în ansamblu să le considere frivole. Un element nou apărut în această categorie ar putea fi consumul excesiv de resurse, nepăsarea față de mediul înconjurător și consumerismul extrem. Imaginea unei persoane frivole postmoderne are aerul seducător al tinerilor care fac parte din jetset (copiii din familii bogate care se deplasează cu avioanele private ale familiei, de la un capăt la altul al lumii, doar pentru o petrecere sau o noapte într-un club). Fără să țină cont de resursele limitate, de impactul pe care consumul lor îl are asupra oamenilor și mediului, frivolii postmoderni se află într-o goană accelerată după plăceri care costă din ce în ce mai mult.

Te simți bine în momentele de frivolitate?

Orice comportament se reține și se repetă pentru că are parte de o recompensă. Doar că miza s-ar putea să nu fie cea pe care noi o credem. Obiectivul atins al frivolității nu e neapărat plăcerea (de orice calitate ar fi ea), ci evitarea suferinței și a unui gol interior. Moraliștii dintr-o societate vor arăta cu degetul, vor sancționa, vor critica un astfel de comportament și totuși el se va întări pentru că moneda de schimb e, în esență, atenția pe care o primește. Și, așa cum nu există reclamă negativă, nici atenția nu e negativă pentru cei care substituie a fi iubit cu a fi invidiat și a te conecta cu a ne distra(ge) împreună. Frivolitatea își obține maximum de beneficii atunci cînd cei din jur asistă la un spectacol strălucitor și, în același timp, grotesc, de care nu știu dacă să fie uimiți sau oripilați.

Pe de altă parte, frivolitatea înseamnă și spargerea barierelor convenționale. Nu e asta un semn de evoluție?

Evoluția societății se realizează aproape întotdeauna prin provocarea normelor și prin comportamente deviante. Dar problema spargerii tiparelor ține de echilibru. Dacă toate normele sînt provocate constant, lipsesc stabilitatea și coerența. Dacă toată lumea se conformează, apar stagnarea sau involuția. Intenția, rolul provocării standardelor și normelor sînt, de asemenea, importante. Cînd există un obiectiv legat de creștere și dezvoltare, iar normele sînt provocate și forțate să se schimbe în consecință, spargerea tiparelor e benefică. Dacă spargerea tiparelor devine un obiectiv în sine, el e distructiv și se încadrează în sfera frivolității.

Dacă toată viața te-ai comportat frivol, dar la un moment dat vrei să fii luat în serios, mai poți schimba „placa“?

Depinde ce înțelegem prin „schimbarea plăcii“. Schimbările radicale, care implică „transplanturi de personalitate“, nu sînt naturale, nu reprezintă modul în care se schimbă psihicul uman. Există părți masive ale personalității noastre care au o componentă genetică demonstrată clar și nu se schimbă. Ele țin de felul cum funcționează rețeaua noastră neuronală, de echilibrul dintre excitație și inhibiție din creier. De pildă, histrionismul are o astfel de componentă înnăscută. Însă ceea ce se schimbă de-a lungul vieții e felul în care manifestăm caracteristicele noastre înnăscute. Un histrionic dansează pe mese la petreceri și un altul ridică o sală în picioare printr-un discurs motivațional. Frivolitatea este însă o atitudine, ceea ce înseamnă că e învățată și mereu supusă schimbării. Nuanțele sînt nenumărate. Unele vedete, după ce au beneficiat în mod planificat de pe urma frivolității expuse în mass-media, se plîng apoi că au parte de prea multă atenție, că oamenii nu le iau în serios. Această schimbare nu e una de natură, ci o fugă de responsabilitate. Ar vrea să se bucure de beneficiile proiectoarelor îndreptate strategic spre cele mai șocante comportamente, fără a plăti prețul social pentru aceste alegeri. Dacă, însă, o persoană trece printr-un proces de maturizare emoțională, în care învață să-și asume responsabilitatea pentru alegerile proprii, să‑și caute răspunsuri personale la întrebări grele ale vieții și să‑și stabilească obiective care să depășească beneficiul propriu imediat, atunci se poate dezice de frivolitatea sa anterioară.

Frivolitatea are vîrstă?

Fie are o vîrstă a ei, fie arată și e privită diferit la vîrste diferite. În adolescență, frivolitatea este acceptată și chiar de așteptat, avînd în vedere că tînărul își descoperă și își testează părți ale propriei ființe și personalități, cu accente stridente. Frivolitatea e însă mai greu de acceptat și poate fi aspru criticată cînd vine din partea unui adult care are responsabilități mari și ale cărui alegeri influențează mulțimi. Dacă Angelei Merkel i s-a reproșat că a pozat nud la plajă pe cînd era studentă, tindem să fim mai toleranți și să atribuim vîrstei un comportament care ar fi de neacceptat pentru un șef de stat. Dacă un alt președinte, precum Donald Trump, care în exercițiul funcțiunii, adult fiind, se comportă ca un frivol, comportamentele și alegerile sale nu sînt doar dezgustătoare, ci și periculoase. Pentru unele frivolități nu plătește (doar) persoana care le adoptă, ci aceia care adesea nu-și permit nici cele mai mărunte indulgențe sau frivolități.

Un antonim pentru frivolitate?

Poate rigiditate. Ce este interesant de observat e că atît frivolitatea, cît și o rigiditate profundă sînt, în esență, răspunsuri la aceeași problemă.

Frica?

Întocmai. Și frivolitatea, dar și rigiditatea sînt strategii opuse de a rezolva aceleași temeri fundamental umane. Frica de a fi irelevant. Frica de a fi incapabil de a fi iubit, de a fi izolat, respins. Teama de singurătate.

Cine iese, totuși, mai fericit din ecuația asta?

Nici unul. Și frivolitatea, și rigiditatea pot deveni ușor extreme pentru că sînt substitute și nu răspunsuri adaptate la nevoia interioară reală. Și frivolul, dar și rigidul se află într-o goana nesfîrșită, în care nici unul nu va ajunge la o destinație. Pentru că niciodată nu e de ajuns. Doza care mi-a adus șocul societății a funcționat o dată, dar pe urmă voi avea nevoie de o doză mai mare. La fel se întîmplă și în cazul rigidității, mai ales al aceleia care îmbracă o haină moralizatoare. Dacă toată lumea din jurul meu va respecta o regulă, va trebui să găsesc o regulă nouă, și mai strictă. Ortorexia – obsesia pentru mîncarea sănătoasă – poate fi un asemenea exemplu de comportament rigid. Dacă am ales să devin vegetarian, iar această opțiune a devenit deja un curent, voi deveni vegan, apoi raw vegan. Apoi cad pe panta dietelor fără ulei sau a celor cu semințe. Trebuie însă menționat că, la fel ca frivolitatea, și acest tip de rigiditate excesivă devine o atitudine pentru care prețul îl plătesc alții – familia, prietenii, cei asupra cărora persoana își poate impune regulile din ce în ce mai stricte.

Ca să încheiem pe un ton mai optimist, există totuși și micile frivolități, micile plăceri ale vieții. Sînt acestea acceptabile?

Cred că problema frivolității nu constă în acceptarea și permiterea ei în viața noastră, pentru că ea există deja acolo. Iar lupta cu micile frivolități s-ar putea să ne plaseze repede în tabăra marilor rigidități. Probabil că, la fel ca în alimentație, problema ține de dozaj. Micile frivolități dau, pînă la urmă, culoare existenței noastre. Un echilibru perfect psihologic, fără accente, fără deviații ar fi ca o mîncare fără gust. Din fericire, nimeni nu e 100% echilibrat. 

a consemnat Stela GIURGEANU