Conjurația imbecililor
La bufetul Senatului din Palatul Parlamentului, tînăra deputată fumează încercînd să pară degajată. E sfîrșitul lui martie 2015 și legea antifumat mai are un an pînă să intre în vigoare. Iar ea, un an și jumătate pînă la finalul mandatului. Pe ecranul plat de pe peretele din fața ei rulează imagini de la ședința de plen în care senatorii dezbat dacă doi colegi să fie trimiși în arest la cererea DNA. Degetele ei strivesc țigara slim pînă cînd aproape o aplatizează. Cu doi ani și jumătate în urmă era, pe hîrtie, consilieră la o firmă agricolă din Teleorman. Pe carton de diplomă, e absolventă de Limbi străine. Pe alt carton, cu chirilice, se pomenește absolvirea Institutului „Pușkin“ de la Moscova. Acum, însă, lăcrimează discret într-un șervețel, cu ochii în ecran. Oficial, e membră a Comisiei juridice a Camerei Deputaților. Are, deci, un vot obligatoriu pe proiectele de lege, înainte de intrarea acestora în plenul Camerei parlamentare inferioare. Și unul la fel de necesar cînd comisia primește solicitări de urmăriri penale sau arestări. Limbi străine pentru ea. Și nu din cele studiate. Dezbaterea se prelungește în plenul Senatului. Mai e un an pînă ce legea antifumat va goli mesele de la bufetul Senatului de scrumiere (și, logic, și de senatorii care vor prefera să încalce legea antifumat în propriile birouri). Și un an și jumătate pînă cînd ea, tînăra ajunsă deputat la 24 de ani, va trebui să-și găsească alt loc de muncă. Pe hîrtia de șervețel s-au adunat prea multe lacrimi. Tînăra schimbă șervețelul. Pe hîrtia buletinelor de vot, senatorii au bifat „nu“ și au trecut mai departe. Deputata oftează, eliberată, și mototolește paiul tabagic în scrumieră. Senatorul ei a fost protejat de colegi, DNA nu-l poate reține și nici cere arestarea lui.
La trei ani de la această scenă, senatorul a intrat, totuși, în pușcărie. Condamnat definitiv. Tînăra fostă deputat lucrează acum pentru Guvernul României. Discret. Limbi străine. Nu-i duce dorul fostului pentru care plîngea și fuma, plîngea, între timp a bifat și un deputat. De la același partid din care făceau parte și ea, și încarceratul. Fostul deputat are și el dosar penal. Își petrece timpul dînd interviuri înregistrate, difuzate apoi la niște televiziuni de știri, interviuri pe care intervievatul le vede din țări în care se vorbește în limbi străine. Dosarul lui e unul de familie: și tatăl, fost mare baron județean, și sora sînt inculpați. Sora este acum deputată. Dar nu mai e așa tînără ca fosta iubită a fratelui ei, deși face eforturi să demonstreze contrariul, și singurele cuvinte într-o limbă străină pe care le cunoaște sînt „duck“ și „face“. Sau poate doar le mimează. Și ea face parte din Comisia juridică a Camerei Deputaților. Legile țării trec prin votul ei. La fel, unele urmăriri penale și niște arestări.
Oricît te-ai strădui să cataloghezi drept excepții cazurile de mai sus, buletinul de (f)actualități e necruțător: în orice instituție publică ai face un recensămînt, ar putea fi multiplicat halucinant modelul parlamentar tocmai descris. Adică ar putea fi imortalizat în instantanee din care s-ar putea produce întregul film al prăbușirii unei țări, cu toate capitolele lui esențiale: cel în care coteria a învins concurența loială, acela în care nepotismul a bătut competența, încă unul în care conflictul de interese a minat mortal lupta liberă de idei. Tot atîtea pseudoexplicații, în fapt, pentru a afirma triumful cretinismului în politica românească. Care e, totuși, explicația fondatoare a conjurației imbecililor? Care să fie adevărul de temelie al conspirației oligofrenilor? Și de ce inteligența și munca onestă nu izbîndesc în treburile cetății noastre?
Sau, altfel spus, cum au ajuns cei ma-cerați de puținătate mintală să fie majoritari în structurile statului, în special în cele politice? Explicația aflată cel mai la îndemînă este cea a supraviețuirii instinctuale: întocmai unui organism pluricelular care trebuie să omoare mai întîi anticorpii pentru a prelua puterea, cancerul politic românesc de după ’89 s a preocupat să ducă mai departe modelul perfect funcțional, testat cu succes în comunismul ceaușist și, în general, în orice comunism. Iar modelul acesta ar putea fi descris drept unul de proximitate: un politician trebuie să aibă în preajmă confrați de, cel mult, același nivel intelectual, dar ideal ar fi ca unul mai slab dotat intelectual să îi stea alături. Avantajele pentru primul politician sînt evidente: inferiorul va prelua mesajele și liniile de acțiune ale celui mai puțin prost, căruia îi va fi și foarte loial. Cantitatea neuronală, așadar, în această structură piramidală, va fi invers proporțională cu cea de slugărnicie: cu cît prima scade, cu atît a doua crește. Privită în ansamblu, piramida politică va consemna o bază masivă de lachei idioți, călărită de o mînă de proști ambițioși.
Tot ce îi mai lipsește unei astfel de congregații politice este o nivelare confuzionantă a rolurilor puterilor într-un stat democratic. Sigur, legal, Executivul trebuie să fie cenzurat de către Legislativ, ca la manual, dar, în practică, singura cenzură a ambelor puteri vine de la Partid. Iar ca să obții asta nu trebuie decît să instaurezi o Constituție viciată de posibilitatea a multiple interpretări, virusată de chiar ambiguitățile din textul actului fundamental, Constituție dublată de o legislație contradictorie, etern schimbătoare, incompletă și de rea-credință. Pentru ca tabloul să fie complet, trebuie menționat că puterea judecătorească nu poate fi, în ultimă instanță, decît subordonată celei executiv-legislative, în special cînd Curtea Constituțională nu mai prididește să dezamorseze sau, în unele cazuri, chiar să amorseze bombele „uitate“ în legea fondatoare. Iar cine a avut treabă prin România în ultima vreme a constatat că CCR n-a precupețit nici un efort hermeneutic.
La zi, așadar, patria dispune de comunism 2.0 adînc implantat în genomul politicii și posedă instrumente de învrăjbire a puterilor în stat, bine controlate de cyborgii cu ADN subneuronal.
Cum vindeci o astfel de țară? Răspunsul simplu este că nu o vindeci.
Chiar și cu politicieni ceva mai inteligenți decît cei de azi, singurele stimulente cu impact strategic național ale liderilor establishment ului de după ’89 au fost integrările fetișiza(n)te în NATO și UE. La aproape 15 ani de alianță nord-atlantică și peste un deceniu de comunitate europeană, însă, nici un scop nu animă politicienii prezentului, iar singura integrare la care visează este aceea în absolutul unei impunități care să le permită să dețină țara pe persoanele lor fizice. Visul umed al acestor vechili ai clasei politice este să se țină de mîini într-o spirală gigantică care să zboare suprarealist peste România, ca într-un tablou de Magritte (ori poate Chagall), imitînd în multiplu exemplar un Manneken Pis (și cam acestea – adică Magritte și Manneken Pis din ficțiunea de adineauri – sînt singurele legături cu Bruxelles-ul) care, din mii de țîșnitori, să transforme patria într-un gigantic El Dorado shower.
Iar peste toate, un guru atotputernic, intangibil, inexpugnabil, inatacabil și ineluctabil, pe care să-l bage la pușcărie următorul guru la fel de omnipotent ca cel anterior.
Cătălin Prisacariu este redactor-șef adjunct la revista Newsweek România.
