Condiţia (post)comunistă a vieţii cotidiene

Publicat în Dilema Veche nr. 198 din 25 Noi 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Reflecţia dezvoltată în jurul sintagmei "condiţia postcomunistă" are, de la bun început, o dublă intenţie. Mai întîi, distanţarea de cărările bătute ale raportării la trecutul recent, acele cărări pe care se preumblă astăzi judecătorii morali ai naţiunii, pavate de bunele intenţii ale instituţiilor politice şi de rapoartele lor voluminoase. Apoi, de a propune un alt fel de lectură a comunismului şi a perioadei ce i-a urmat, o lectură dezbărată de patimi care să diabolizeze un regim şi să inocenteze un altul (sau acelaşi), o lectură care să nu stea sub presiunea dărilor de seamă, a scadenţelor sau a vreunui ochi suveran, fie el politic, moral sau cultural. În ce mă priveşte, am înţeles să răspund acestei intenţii de-a lungul unui fir teoretic ce m-a îndrumat într-o serie de cercetări dezvoltate în ultimii ani. Este vorba de o tentativă de a înţelege, dincolo de patimi şi condamnări pompoase şi inutile, devenirea societăţii româneşti în dimensiunea tăcută, dar năvalnică şi infinit eterogenă, a vieţii cotidiene, acea dimensiune ale cărei continuităţi şi discontinuităţi rezistă încă oricărei analize ori înţelegeri exhaustive. Viaţa de zi cu zi se dovedeşte a fi revelatorul fidel al diferitelor viteze de îndepărtare de comunism: dacă marile declaraţii politice, alegerile libere şi crearea de instituţii politice au sancţionat definitiv ruptura de organizarea politică anterioară, viaţa cotidiană păstrează în mulţimea gesturilor, a comportamentelor, gîndurilor, credinţelor, valorilor, o moştenire necesară şi imposibilă: necesară, pentru că atît de mult din trecut este încă prezent, şi trebuie să fie prezent - nu te poţi debarasa ipocrit de tot ce ai trăit, nu devii democrat peste noapte, abandonînd într-o piruetă ridicolă haina comunistă, cu toate croielile şi cusăturile ei; imposibilă, întrucît ceea ce a fost trecut rămîne doar o moştenire, fără nostalgii şi fără posibilitate de întoarcere. Desigur, nu vom putea explica ritmurile diferite de rupere de trecutul comunist ale diferitelor ţări, prin recursul simplu la practicile cotidiene. Dar, cel puţin în cazul României, o explicaţie plauzibilă a slabei rezistenţe anticomuniste în timpul regimului totalitar, precum şi a chinuitoarelor ezitări şi întîrzieri din 1990 şi pînă astăzi, poate fi formulată în termenii constituirii şi, mai ales, asumării deficitare a vieţii cotidiene şi a felului în care indivizii şi grupurile au înţeles şi înţeleg să se raporteze la ei înşişi şi la relaţiile de putere pe care le-au constituit. Astfel, dacă protestul faţă de abuzurile unei puteri din ce în ce mai opresive (iar rarele excepţii sînt cu atît mai meritorii) nu a căpătat aproape niciodată o formă politică, precum în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, este şi pentru că rezistenţa nu a luat forma curajului şi a angajamentului public-politic, ci a fost transfigurată, deturnată chiar, în forme de pseudorezistenţă (sau în ceea ce s-a putut numi, într-o manieră mai mult sau mai puţin ironică şi sterilă, "rezistenţa prin cultură"), de investire totală în microgesturile şi ritualurile vieţii cotidiene, anonime, cît mai anonime şi mai insignifiante, şi deci cît mai insesizabile din punctul de vedere al unei puteri cu pretenţii panoptice. Cotidianul a fost locul în care comunismul a săpat şi a lăsat urmele cele mai adînci şi pentru că el era (şi rămîne) locul ultim de refugiu al celor - mulţi şi fără nume - lipsiţi de orice protecţie publică, politică sau profesională. Iar căderea comunismului nu a condus la dispariţia acestor urme, ci la păstrarea lor ca rutine şi inerţii protejînd indivizi şi comunităţi în faţa bulversărilor zilnice, ori, dimpotrivă, la afişarea lor ca răni deschise, atunci cînd exhibarea lor ca slăbiciuni ori neajunsuri putea aduce un profit cît de mic, în unanimitatea compasiunii occidentale. De aceea, cred că dincolo sau, mai degrabă, dincoace de un proces al comunismului (politic, moral, dar şi juridic), înaintea oricărei condamnări masive şi servind alte interese decît cel, primordial, al înţelegerii şi asumării trecutului, se impune încă o arheologie a vieţii cotidiene comuniste, a vieţii mărunte, repetitive, banale şi solidificate în ritualuri de supravieţuire minimă şi de practici de existenţă în comun repliate pe intimitatea comunităţii familiale ori a micii comunităţi de prieteni sau de colegi. O arheologie deci a tot ceea ce s-a întîmplat la nivel infrapolitic, sub pragul de sensibilitate al puterii, acolo unde continuităţile şi distorsiunile sînt mai puternice decît oriunde în altă parte, iar rupturile mai greu de înţeles decît revoluţiile şi reformele (ori amînările lor) din ultimii 15 ani. O asemenea arheologie nu se va putea realiza decît parţial prin instituţiile create la comandă în ultimii ani în România şi avînd ca scop explicit studierea comunismului. Aceste instituţii sînt tot atîtea tentative de a oferi un cadru formal, dinspre o iniţiativă politică, mai transparentă ori mai interesată, mai structurată sau mai degrabă declarativă, de a epuiza fenomenul comunismului românesc prin rapoarte, declaraţii şi statistici şi, mai ales, de a-l înţelege într-o culpabilitate criminală, de a-l condamna in corpore. Or, tocmai aici e aspectul limitat al unui asemenea demers: nu în faptul că se vorbeşte despre comunism ca despre totalitarism şi nici în faptul că el ar fi fost criminal. Ambele afirmaţii sînt adevărate, tragic de adevărate. Ci în faptul că tratat fiind de la bun început ca un fenomen masiv ce trebuie condamnat, toată atenţia riscă să se focalizeze pe identificarea unor vinovaţi, instituţii, partid sau persoane, pe judecarea lor în termenii unei justiţii şi penalităţi generale, ceea ce face ca, privilegiind aspectul juridic şi moral, să fie trecute într-un plan secund sedimentele atît de diverse ale construirii personalităţii umane şi ale relaţiilor interumane. Or, tocmai aceste straturi, reactivate punctual de cei care se regăsesc în ele, care se hrănesc din ele, pe fondul inflaţiei de modele mizerabiliste de astăzi, şi dincolo de simpla, dar profitabila exploatare mediatică pînă la dezgust, creează ceea ce sociologii ar putea numi "patologiile sociale", expresie nefericită, cu siguranţă, însă sancţionînd ordinea strîmbă în care se aşază oameni şi lucruri. De aceea, "Condiţia postcomunistă" este un proiect în întregime de realizat încă. Asemeni condiţiei postmoderne descrise de Lyotard, ne aflăm într-o mutaţie socială, politică ori culturală în care trecutul nu va înceta să ne vină din viitor, nu sub forma unei stafii, ci a tuturor celor care sîntem pentru că am fost într-un fel sau altul, a celor care am fi putut să fim. Sub această condiţie a viitorului nostru anterior, fiecare în parte, nici rataţi, nici împliniţi, ci doar contingenţi, comunismul este tot atît de puţin numele diavolului, pe cît e postcomunismul numele mîntuirii.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Tentativă de omor în trafic. Pietoni loviți intenționat cu mașina pe trotuar. Una dintre victime a fost ulterior înjunghiată
Doi bărbați au fost arestați preventiv sub acuzația de tentativă la omor după ce unul dintre ei a lovit în plin cu mașina doi pietoni care mergeau pe trotuar, iar cel de-al doilea s-a dat jos din autovehicul și a înjunghiat-o apoi pe una dintre victime
image
Prețurile de pe litoralul românesc au luat-o razna. Cât au ajuns să coste produsele obișnuite din supermarket
Luna mai este aproape de final iar comercianții de pe litoralul românesc pun la punct ultimele detalii pentru noul sezon de vacanțe. Chiar dacă turiștii nu se înghesuie deocamdată în stațiuni, multe afaceri deja și-au deschis porțile
image
Istoria romanțată a Hotelului Intercontinental, unde s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar" VIDEO
Simbol al Capitalei, Hotelul Intercontinental a fost inaugurat în luna mai a anului 1975. De-a lungul timpului, aici au înnoptat personalități ale lumii și tot aici s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar".

HIstoria.ro

image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.