Concedii și vacanțe. După treizeci (și un pic) de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 903 din 29 iulie – 4 august 2021
Concedii și vacanțe  După treizeci (și un pic) de ani jpeg

Călatoria lungă pe care am întreprins-o în vara anului 2019, fix înainte să înceapă molima sino-globală, necesară redactării unei cărți de călătorie (Prin România. Carnete de drum, Polirom, 2020), a fost un bun prilej pentru mine de a rememora și conștientiza transformările majore pe care le-au suferit vacanțele, concediile și ideea însăși de turism după marea cădere în gol din 1989. Mărturisesc sincer, încă de la început, că mă simt oarecum inconfortabil să vorbesc/scriu din poziția de „martor”; ideea că mare parte din cei care citesc aceste rînduri nici măcar nu erau născuți atunci sau posedă doar ingenue suveniruri de „jeune enfance” mă indispune complet. Voi încerca să fac inventarul unor gînduri și amintiri, nimic mai mult, cu o subiectivitate asumată.

În perioada comunismului tîrziu, sursele de informare și planificare erau complet diferite de cele din ziua de astăzi. Internetul a schimbat totul: în bine și în rău. Oricît ar părea de incredibil astăzi, noi ne planificam călătoriile pe baza... culturii noastre generale, a lecturilor din manualele școlare, emisiunilor de la radio și televiziune, revistelor de turism ca România pitorească. Nici vorbă, evident, de blog-uri, vlog-uri, „platforme” și rating-uri. Existau și ghiduri de călătorie, gîndite pe modelul Routard sau Lonely Planet, dar erau pline de istorie falsă, ideologizate, cu prea puține informații practice, de fapt. Un astfel de ghid, România. Ghid turistic, editor-coordonator Sebastian Bonifaciu (1983), am folosit și în călătoria mea din vara 2019. O bună parte din muzeele, casele memoriale și chiar monumentele de for public menționate între paginile sale au dispărut, s-au „topit” în natură. Nimic mai interesant pentru studiul memoriei la români decît să identifici o casă memorială transformată în vulcanizare sau „servicii funerare” – dar asta-i altă poveste, care ar merita să fie dezvoltată separat.

Aveam mai puține vacanțe pe an, dar de durată mai mare. Vara, mai ales, familiile cu copii, familiile „obișnuite”, aveau vacanța divizată în două părți, denumite generic la mare și la munte. De regulă, se mergea întîi la mare și apoi la munte, pentru răcorire. Marea dura minimum 10-12 zile, dar multe familii, mai ales cele cu copii mici, rămîneau „la ultraviolete” și două săptămîni, poate și mai mult. Nu trebuie să fii mare specialist în turism sau fenomene de societate pentru a-ți da seama că acum vacanțele au devenit mai dese, dar mai reduse temporal, vacanțe de week-end, asemănătoare mai degrabă unor nevroze periodice decît unei veritabile, necesare relaxări. A crescut deci frecvența, s-a micșorat durata, automobilul-rege și-a eliminat toți adversarii. Stau și mă întreb dacă pentru multe familii din ziua de astăzi vacanța nu se reduce, de fapt, doar la călătoria cu automobilul pînă la destinație și înapoi, mîndria expunerii bijuteriei de familie, pe patru roți, semn de imensă uscăciune sufletească, oricît de mult ne-am iubi mașina personală. Iarăși, pe vremea mea, se pleca în vacanță cu trenul, mai rar cu autobuzul și autocarul. Mai țin minte din acea perioadă sistemele sofisticate de protecție a geamantanelor și valizelor pe care le aveau unii călători: huse, învelitoare etc. Calele de depozitare ale autobuzelor erau pline de bidoane de ulei, roți de rezervă, bagaje ale localnicilor, unelte agricole etc. Ajungeai la destinație plin de praf, dar fericit, cu o bună doză de „intimitate culturală” datorată discuțiilor mai mult sau mai puțin aprinse cu localnicii, în funcție de cantitatea de pălincă/țuică/horincă scursă în timpul călătoriei de plăcere.

Oricît ar părea de incredibil, vacanțele pe stil vechi aveau o mai mare doză de rational recreation. Nu era vorba doar de „relaxarea” tîmpă și hedonistă pe care o propun marea majoritate a operatorilor de turism, mai mari sau mai mici, ci de o combinație mai judicioasă de expunere la natură, activități culturale și recreative. Mi-e teamă ca timpul și nostalgia să nu acționeze ca un amplificator de frumusețe și optimism societal, dar re-creația, re-facerea tonusului și a poftei de a trăi printr-un complex de factori naturali și artificiali era mai prezentă atunci decît acum. Berea transportată de pe brațul canapelei din sufragerie pe șezlongul de la mare nu poate fi numită vacanță, oricît am fi de permisivi. Să nu uit, am urmărit cu interes știrile legate de disputele iscate de lărgirea recentă a plajelor de la Mamaia. Încă nu-mi vine să cred că o parte dintre turiști reclamă distanța prea mare pe care o au de străbătut pînă la „apă”, semn de cumplită alienare colectivă a simțurilor.

În fine, modernitatea în care ne găsim favorizează deplasarea în vacanțe a grupurilor cu muncile cele mai ușoare, din punct de vedere fizic, și cu starea de sănătate cea mai bună, după cum o spun mai toate studiile din domeniu. Telemunca-teletravaliul, Internetul de mare viteză, toate au șters periculos de mult frontierele dintre locul de muncă și locul de vacanță, favorizîndu-i, încă o dată, pe cei cu meserii „ușoare”, care nu necesită un mare efort fizic de recuperare. Este încă prea devreme pentru a evalua consecințele acestei stări de fapt. Chiar dacă imperfectă și utilizată adesea în scopuri propagandistice, perioada de dinainte de 1989 a fost marcată de emanciparea turistă a unor pături mai largi de oameni, cum ar fi de pildă țăranii din vestitele CAP-uri, care nu beneficiaseră niciodată pînă atunci de o vacanță. Erau cunoscute, în zona de sud a țării, așa-zisele stațiuni de „cooperatori” (Amara, Balta-Albă), în care dotările erau minimale, pretențiile la fel, dar care respirau un aer de vacanță și libertate pentru cei care chiar aveau nevoie de ele.

Indiferent de schimbările politice și sociale din ultimele decenii, principiul fundamental al vacanței și concediului, și anume remediu la suferința civilizației și a stresului zilnic, nu s-a schimbat. Ceea ce a suferit o mutație importantă, în schimb, este ideea de vacanță perpetuă, accesibilă și etalată pe toată durata calendarului. Ceea ce este o contradicție în sine și poate duce, în cele din urmă, la dispariția lui homo turisticus. Care se va muta pe Internet, cine știe...

Mirel Bănică este cercetător științific, Academia Română, București. Ultima carte publicată: Prin România. Carnete de drum, Editura Polirom, 2020.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.