Complexul lui Ilie

Am aflat recent povestea unui profesor care a fost concediat din învățămînt și încă reușește să se facă auzit prin lecțiile online pe care le susține. Inițial am fost impresionată și încurajată de acest fapt. Apoi am căpătat sentimentul acela supărător, ca o muscă ce-ți dă tîrcoale și ți se așază pe nas cînd vrei să dormi. Criza profesorului menționat s-a declanșat printr-un fapt minor, dar semnificativ: una dintre elevele sale s-a ridicat în timpul unei ore declarînd că e singurul profesor de la care mai învață ceva în opoziție cu toți ceilalți care solicită mită. Singurul! Acest cuvînt a devenit edificator. Ascultînd mai multe dintre mesajele critice inserate în lecțiile sale online, dincolo de obiecțiile valide cu privire la sistemul românesc de învățămînt, mi-a devenit din ce în ce mai evidentă o atitudine care mi-a amintit de un personaj biblic emblematic pentru evrei: profetul Ilie. Portretizat ca un om cu o personalitate puternică, în stare să-l înfrunte pe regele Israelului și să condamne deschis practicile religioase ale întregului popor, un reformator religios devenit legendar pentru curajul său, Ilie ajunge într-un moment de disperare în care declară: „Am rămas numai eu singur“.

Am surprins adesea atitudinea aceasta încrustată în declarațiile unor oameni talentați, capabili, care devin convinși că sînt singuri în căutarea unor idealuri sau a unor obiective de valoare. E nobil și dezamăgitor în același timp. Dacă ar fi să renunțăm la ideile romantice pe care le avem cu privire la eroii societății în care trăim, pentru mulți dintre aceștia ar rămîne dezgolită imaginea unor oameni (prea) conștienți de capacitățile lor și de scopul pe care și l-au asumat. Dar, datorită convingerii că nimeni altcineva nu e doritor sau capabil să-și asume aceeași misiune, pe parcurs, unii dintre acești eroi deraiază de la traseul nobil pe care s-au angajat. Ceea ce urmează este o luptă surdă cu întreaga lume, cu sistemul considerat (adesea pe drept cuvînt) corupt, chiar cu aceia care ar fi putut deveni aliați în încercarea de a face o parte a lumii sau măcar o idee mai bună.

Complexul lui Ilie este distructiv. Inițial, ideea de unicitate oferă identitate și avînt persoanei care crede din tot sufletul că este singura capabilă să schimbe lucrurile. Revelația acestei idei de tip mesianic e cuceritoare și sentimentul de a fi un titan în luptă cu marile forțe ale omenirii devine amețitor. Dar această atitudine, aceste convingeri se întorc împotriva propriei persoane într-o numărătoare inversă, lentă, dar sigură a autodistrugerii. Persoana se izolează de ceilalți și vede în fiecare dintre cei care nu-i împărtășesc opiniile fie un dușman, fie un laș lipsit de valori. Reacționează din ce în ce mai dur și mai agresiv la ideile critice ale celorlalți și nu reușește să creeze loc pentru comunicare și cooperare cu autoritățile sau colegii. Ceea ce ar fi putut fi o resursă pentru realizarea propriilor idei devine o piedică în afirmarea valorilor al căror deținător unic se consideră.

Complexul lui Ilie ajunge să cufunde persoana adînc în depresie și să saboteze însăși misiunea asumată. Îl văd adesea la politicienii care prezintă urme adînci de paranoia deghizată în discursuri militante, în atitudinea de „ultim mohican“ a unor profesori pentru care orele de curs sînt prilejuri de autodezvăluire, în mesajele „aprinse de foc sfînt“ ale unor lideri religioși și mă doare. Mă doare nu atît tabloul dezolant al personalității răvășite într-o luptă de Sisif, cît gîndul că acest complex distruge bucată cu bucată inițiative valoroase care s-ar fi putut țese împreună pentru a acoperi nevoile sau idealurile celor mulți. Și, ca să continui în spiritul lui Antoine de Saint-Exupéry, mă doare faptul că, în loc să participe cu partitura lui la o mare simfonie, acel Mozart din interiorul fiecăruia și-a tăiat singur mîna pe care ar fi putut-o întinde spre ceilalți, și-a închis ferestrele și își cîntă doar sieși un marș care în afară răsună disonant și, pe alocuri, funebru.

Mă întreb care ar fi fost povestea acelui profesor dacă ar fi reușit să-și coopteze colegii într-un program menit să ajute elevii să depășească dificultățile de învățare cu care se confruntă. Dacă ar fi format o echipă puternică de dascăli și elevi pasionați de matematică, ce impact ar fi avut aceasta asupra copiilor din comunitatea în care s-ar fi lansat proiectul? Dar la nivel național și mai departe? Cum ar arăta o comunitate (online sau nu) de profesioniști în domeniul educației (sau în orice alt domeniu) care să propună și să aplice idei inovatoare într-un efort susținut? Din nefericire, deși există mijloace de comunicare avansate, teorii ale comunicării sofisticate, teambuilding și training-uri de toate felurile, puțini sînt aceia care pot să vadă în ceilalți resurse inestimabile și reușesc să treacă de barierele personale pentru a lucra împreună. Într-o societate de indivizi atomizați, atît de interconectați și totuși atît de singuri, complexul lui Ilie nu (mai) este un mit. Dincolo de curajul de a sta singur contra curentului pentru valorile în care credem, e nevoie de capacitatea de a căuta și de a vedea în ceilalți persoane valoroase, cu care putem lucra, ale căror abilități ne sînt complementare. Și precum profetul Ilie din istoria antică a regatului iudaic, avem nevoie să descoperim că nu sîntem singurii. 

Zenobia Niculiță este psiholog.

Foto: Lucian Muntean