Compasiunea pervertită

Pe mai toate posturile TV, a existat la un moment dat sau încă există cîte o emisiune gen Poliţia în acţiune. Programul se vrea un fel de raport televizat despre faptele celor care se ocupă de ordinea şi siguranţa publică: poliţiştii. Astfel ai prilejul să descoperi, dacă nu ştiai cumva, cine sînt marii răufăcători ai României. Dacă vă imaginaţi că sînt niscaiva demnitari prinşi cu caltaboşii în traistă, vă înşelaţi. Ei bine, pericolul numărul unu pentru lege şi liniştea publică sînt prostituatele. Lor li se alocă cel mai mult spaţiu al emisiunii. Sînt filmate riguros, pas cu pas, începînd din dormitor sau maşină, în timpul relaţiilor sexuale, apoi sînt înghesuite într-o dubă, urmărite cum dau declaraţii la poliţie şi luate la întrebări pe diverse teme - de la ce tarife se mai cer pe piaţa de profil pînă la ce cred ele despre viaţă, familie, Dumnezeu şi păcat (întrebări de care sînt scutiţi, bineînţeles, cei fără de care ele n-ar putea profesa: proxeneţii şi clienţii). În tot acest timp, trebuie să suporte batjocura trecătorilor, a poliţiştilor şi a reporterilor înşişi. Văzîndu-le pe aceste femei, un lucru care îţi sare în ochi este că nu au nimic în comun cu, de exemplu, nonşalantele locatare ale cartierului cu felinare roşii din Amsterdam. Mai degrabă sînt studii de caz despre efectele pe care le au sărăcia, mizeria şi suferinţa pe care le întîlneşti la tot pasul. Dar aspectul cel mai izbitor este abrutizarea celor din jur. Dacă în cazul pomeniţilor demnitari surprinşi în timp ce-şi făceau mendrele au fost invocate drepturile omului, ele nu sînt nici măcar amintite cînd nişte oameni sînt filmaţi fără voia lor în momentele cele mai intime, hărţuiţi pe drumul spre poliţie şi în incinta ei. Doar - ştie toată lumea - prostituatele nu sînt întru totul oameni. Antologică mi s-a părut replica unui client care, trezindu-se cu camera de filmat alături, şi-a pus cămaşa pe faţă şi a spus: "Luaţi-o pe ea; eu nu sînt ca asta, sînt cetăţean". Şi mai ciudat este de ce astfel de situaţii nu stîrnesc, dacă nu spiritul de dreptate şi revolta, măcar compasiunea comunităţii în care se petrec, în timp ce emisiunile care storc lacrimile naţiunii, de tipul Surprize, surprize, au drept subiecte îndeosebi cazuri de fiice şi mătuşi despărţite de familie prin măritişul în Jakarta - adică, din punct de vedere etic, nimic. Este un bun exemplu în care sentimentalismul de tip telenovelistic reuşeşte în cele din urmă să ucidă sentimentul: spectacolul suferinţei - nu mai contează dacă ea este reală ori motivată sau nu - ajunge să te facă insensibil la suferinţa însăşi, cînd ea se află lîngă tine. Se ştie, din perspectivă filozofică, că această capacitate de a fi empatic cu suferinţa şi nedreptatea la care sînt supuşi ceilalţi - compasiunea - reprezintă unul dintre punctele de plecare ale comportamentului moral. Prin mecanisme stranii, care ţin de o orbire personală sau colectivă, acest sentiment, altminteri nobil, ajunge să fie pervertit în cele mai ciudate feluri, îşi alege greşit şi mijloacele, şi ţintele. Acolo unde este cu putinţă să opreşti de la difuzare un film care prezintă un posibil caz de corupţie la nivel înalt, pe motiv că drepturile umane ale celor implicaţi ar fi lezate, dar să-i umileşti şi să-i batjocoreşti pe alţii fără apărare, oricum umiliţi şi batjocoriţi zilnic, avem de-a face cu un caz limpede de pervertire a compasiunii. Printre situaţiile flagrante de acest tip la care am asistat în ultimii ani, se remarcă unul care, prin datele sale, are parfum de neverosimil. Este vorba despre dispreţul sau mila pentru o categorie de oameni ce a fost numită de presă "căpşunari". Este neverosimil deoarece, probabil în premieră mondială, un grup este privit de sus ori compătimit pentru că şi-a luat destinul în mîini şi s-a hotărît să muncească pentru o viaţă mai bună. Conform opiniei generale, e mai umilitor să culegi căpşunele sau portocalele spaniolilor, măslinele grecilor ori strugurii italienilor decît să tai frunză la cîini în România. În spatele acestei păreri se află de fapt desconsiderarea muncii, în special a celei fizice, care nu presupune un loc călduţ şi sigur sau o funcţie de conducere. Un director de companie de stat, plătit consistent pentru nu se ştie ce, este un membru stimat al comunităţii, un model de reuşită socială; un agricultor care munceşte în Spania ca să-şi întreţină familia este un caz trist, aproape ruşinos, un eşec personal care merită milă. În ultima vreme, s-a pornit o adevărată campanie referitoare la soarta disperată a copiilor celor plecaţi să muncească în străinătate. Nici vorbă, fenomenul are implicaţii sociale numeroase şi merită toată atenţia, dar portretul muncitorului român în Occident, care se desprinde din aceste relatări, este al unui individ lacom, pus pe căpătuială, care şi-a lăsat copiii de izbelişte. Este tragic, într-adevăr, cînd un copil se spînzură de dorul mamei. Întrebarea este dacă sînt mai multe astfel de situaţii în cazul celor plecaţi peste graniţă sau se pot întîmpla, în acelaşi procent, şi cînd părinţii se află alături. Şi, mai ales, de ce imaginea acestor oameni trebuie să conţină culori sumbre, discursuri acuzatoare ori condescendente şi bocete. Exemplul lor este mai curînd unul luminos. Au luat o decizie liberă pentru că n-au mai vrut să facă parte din corul văicărelii colective despre vremurile ticăloşite pe care le trăim. Ei au plecat să muncească, cu nădejdea că un mai bine este totdeauna posibil, pentru că s-au săturat să joace rolul victimei. Asemenea altor europeni care s-au aflat în această ipostază - precum irlandezii, portughezii sau italienii - ceea ce istoria va consemna din acest episod va fi probabil nu compătimirea, ci speranţa.