Noile tehnologii de comunicare virtuală au schimbat profund faţa planetei. Relaţiile dintre oameni şi dintre instituţii s-a schimbat fundamental. Activismul a fost şi el afectat de această euforie a abordării tehnocratice a comunicării. Clicktivismul (termen introdus de jurnalistul Micah White în 2010, într-un articol din The Guardian) este astăzi la mare modă. Nu eşti activist cu adevărat dacă nu semnezi petiţii online, nu participi la discuţii pe grupuri online, create special, nu protestezi virtual faţă de tot felul de trăsnăi care se petrec la tot pasul în România sau în Europa ultimilor ani.

Astăzi, o nouă generaţie de activişti tineri, nu doar familiarizaţi, ci familiari şi titraţi în ale Internetului, îşi dedică energie şi creativitate pentru a face vizibile problemele care îi preocupă şi pentru a crea solidaritate în jurul lor, în spaţiul virtual. Activismul online românesc arată foarte bine online. Impactul offline al societăţii civile este, însă, în continuare redus. Semnarea de proteste sau petiţii online este deja ceva obişnuit – cea mai recentă pe care eu am semnat-o fiind o scrisoare deschisă către Antonescu, legată de afirmaţia lui că detestă feminismul, dar iubeşte şi stimează femeile.

Efectele benefice ale activismului online sînt evidente: şansa de a plasa şi de a avea acces la informaţie aproape instantaneu, în timp real; anonimitatea oferită de acest spaţiu virtual care creează un spaţiu sigur, în care indivizii se pot simţi eliberaţi de o serie de constrîngeri sociale şi fizice şi unde este încurajat un dialog deschis; facilitarea unui dialog transnaţional, care permite împărtăşirea de experienţe; transferul rapid de „bune practici“. Fără doar şi poate că, prin intermediul noilor mijloace de comunicare, a fost reinventat activismul social, s-au schimbat profund relaţiile tradiţionale dintre oameni, dintre autorităţile politice şi publicul larg, au fost rupte bariere naţionale de comunicare. Desigur că multe dintre evenimentele recente în carne şi oase care au schimbat lumea (alegerea lui Obama, mişcarea „Occupy Wall Street“, Piaţa Universităţii din ianuarie 2012 etc.) pot fi considerate urmarea unor solidarităţi sociale, iniţial virtuale, fără precedent. Multe vieţi şi destine au fost salvate prin mobilizarea online a cetăţenilor. Posibil ca anumite iniţiative legislative să fi fost stopate sau amînate datorită lobby-ului online al societăţii civile. Accesul nelimitat, tot mai răspîndit şi mai ieftin, la Internet, facilitează, cu siguranţă, accesul la democraţie şi îl împuterniceşte pe cetăţean mai mult ca oricînd în exprimarea părerilor şi sancţionarea deciziilor instituţiilor publice.

Mai este oare loc şi de altceva dincolo de entuziasm? Există doar avantaje legate de faptul de a fi nu doar consumatori de media, dar şi producători de media? Nu sînt de acord cu tehnofobia lui Virilio, care consideră că „netul oferă o viziune dialectică asupra realităţii“ (Paul Virilio, Polar Inertia, London, Sage Publications, 2000), dar sînt de acord cu alţii, care consideră că traficul intens pe Internet reprezintă un fel de cameră-ecou a activismului virtual şi mai puţin proteste în adevăratul sens al cuvîntului. Web-ul facilitează, în mod fundamental, dialogul între oameni deztrupaţi, care au aceeaşi părere, lăsîndu-le iluzia unei solidarităţi, impresia că fac parte dintr-o reţea mult mai amplă decît e cazul de cele mai multe ori.

Se poate, totuşi, ca rolul şi puterea mediei sociale să fie supraestimate, aceasta fiind considerată un instrument de macrosocializare cînd, de fapt, este un instrument de microsocializare? Este posibil ca activiştii online să aibă senzaţia că sînt mai mulţi decît sînt cu adevărat? Cît de implicaţi şi dedicaţi cauzei expuse online sînt follower-ii sau cei care dau like-uri? Este oare posibil ca Internetul să funcţioneze ca o lupă care dă activiştilor iluzia că sînt mai mulţi, mai uniţi, creînd, astfel, şi anumite frustrări prin comparaţie cu realitatea nevirtuală a eforturilor lor virtuale? Dînd doar click pe nişte link-uri faci activism?

Cyberactivismul ajută, cu siguranţă, schimbările, dar acoperirea, dimensiunile sau impactul acestei abordări tehnocratice ale activismului trebuie analizate cu realism. Coroborat cu un soi de activism de profesie, şi nu de vocaţie, această nouă competenţă a tînărului activist al zilelor noastre, dacă nu este dublată de o implicare întrupată în viaţa Cetăţii, poate deveni sterilă, neproductivă, iluzorie.

Desigur, este o pledoarie ce poate fi uşor intepretată ca fiind conservatoare şi prăfuită… a unui om reticient la schimbare. Sînt o activistă cu state vechi. Am existat în offline şi acum experimentez şi offline-ul civic. În cunoştinţă de cauză – subiectiv, desigur –, spun că este nevoie de echilibru. Cred în nevoia de activism în carne şi oase. Văd clicktivismul ca un instrument complementar excelent, adaptat vremurilor şi ritmurilor de azi, dar nu cred în puterea miraculoasă şi singulară a lui. Să nu uităm şi un alt aspect. Prăpastia digitală – în termeni de acces diferenţiat la aceste tehnologii (între regiuni şi ţări, în interiorul unor ţări, între zonele urbane şi rurale sau între indivizii aparţinînd unor grupuri sociale diferite, între tineri vs vîrstnici sau între români vs romi) este o realitate măsurabilă. Clicktiviştilor exclusivişti le-aş spune doar: cu un click nu se face primăvară. Clicktiviştilor moderaţi, cărora mă alătur, le doresc cît mai multe „cereri de prietenie“ offline! 

Laura Grünberg este sociolog la Universitatea Bucureşti, preşedinte al Societăţii de Analize Feministe AnA, autoare a volumului BiONGrafia. Istoria trăită a unui ONG de femei, Polirom, 2008.

Foto Lucian Muntean