Clasa de mijloc e la școală
Din secolul al XIX-lea încoace, ne tot întrebăm "de ce nu e şi la noi ca-n Europa?", iar după 1989 comparaţia a devenit obsedantă. Intelectualii au fost primii care "au pus problema" (căpşunarii o pun şi ei, dar o rezolvă după puteri: cîştigă un ban în UE, apoi se întorc acasă şi aplică pe plan local ce au înţeles acolo), mai ales pe teme culturale: de ce "la ei" e coadă la muzee, de ce festivalurile "lor" sînt aşa de bine organizate, de ce ziarele "lor" au pagini culturale multe şi bune etc. Tot stînd cu ochii spre Vest, n-au observat că, între timp, lucrurile se schimbă şi la noi. Şi nici "ei" nu sînt aşa cum îi idealizăm "noi". E adevărat, preferinţele cetăţeanului european, conform Eurostat, sînt diferite de ale noastre (v. p. 10, articolul Adinei Popescu), dar este vorba doar despre o medie statistică. De la o ţară la alta, situaţiile se schimbă. Iar dacă noi punem pe primul loc sărbătorile locale, nu e nimic grav în asta: dimpotrivă, e un semn de renaştere a vieţii comunitare şi a identităţilor culturale locale, după decenii de comunism uniformizator. Faptul că o instituţie serioasă precum Muzeul Ţăranului Român organizează, în plin centrul Capitalei, astfel de sărbători (tocmai ce s-a încheiat tîrgul "Moşii de toamnă", urmează altele, vezi www.muzeultaranuluiroman.ro) nu face decît să sublinieze importanţa lor. Din publicul numeros care merge la astfel de evenimente, o parte va face "pasul", în timp, către alte consumuri culturale. Totul e să găseşti în asemenea sărbători populare bun gust şi autenticitate, nu "sarmale electorale" şi "bere cu iz politic" - de acord. Iar ţările europene sînt pline, şi ele, de astfel de sărbători, care-i problema? Reviste şi cărţi pe cap de locuitor Prin 1990, Uniunea Scriitorilor ajunsese să "patroneze" cîteva zeci de reviste: toată suflarea dotată cu pix/maşină de scris (nu existau computere...), foi albe şi (mai multă sau mai puţină) inspiraţie năvălise să-şi editeze publicaţiile "sub egida" Uniunii. Nu putem nega că, la începutul anilor â90, exista o foame de scris şi de citit care s-a exprimat, într-o desăvîrşită dezordine, pînă cînd s-a făcut o selecţie "naturală", financiară şi culturală. Ce a rămas nu e deloc puţin: am cunoscut destui intelectuali occidentali care au fost plăcut surprinşi de modul în care, la noi, continuă să apară reviste culturale multe şi diferite. Sigur, unele reviste sînt prea elitiste, se adresează exclusiv celor iniţiaţi; dar de ce nu ar face-o? Un public mai numeros poate fi "atins" de paginile culturale din cotidiene: practic, toate ziarele importante au astfel de pagini. Nu întotdeauna sînt făcute cum trebuie, nu întotdeauna informaţiile sînt de calitate, selecţia nu e, adesea, foarte bună. Dar acum cîţiva ani, doar vreo două cotidiene aveau pagini culturale (şi nici acelea zilnic). Astăzi, unele ziare au şi suplimente culturale săptămînale (Adevărul literar şi artistic, Ziarul de duminică - suplimentul Ziarului financiar, Suplimentul de cultură - care apare împreună cu Ziarul de Iaşi), difuzate în zeci de mii de exemplare. Şi să nu uităm un segment important al presei "de consum": mult ironizatele reviste lunare pe hîrtie lucioasă (pentru femei, bărbaţi, adolescenţi, automobilişti) au, şi ele, pagini de informaţie şi comentariu cultural (despre cărţi, filme, spectacole etc.). Televiziunea? Am cîţiva prieteni, universitari italieni (buni cunoscători ai României), care ne invidiază sincer pentru că avem TVR Cultural ("un asemenea post e de neconceput în Italia..."). Iar dacă adunăm minutele de informaţie şi comentariu cultural de la celelalte posturi, şi dacă socotim totalul audienţelor, ajungem la concluzia că nu stăm chiar atît de rău. Ce-am vrea, ca o emisiune cu scriitori să aibă audienţa unui film cu Bruce Willis? Doamne fereşte... Şi să se difuzeze în prime-time? În Franţa, sora noastră mai mare, la care ne uităm cu atîta invidie, emisiunile culturale se difuzează la nuit et lâété - o spune un raport realizat acum cîţiva ani de scriitoarea Catherine Clément... Cît despre cărţi şi biblioteci, Barometrul de Consum Cultural ne arată că, la o sută de mii de locuitori, avem vreo 13 biblioteci publice, cam cît Italia; Olanda are 3; Franţa - 5,2; Marea Britanie - 8; Spania - 9,4. Spunea cineva că "nu prea avem biblioteci"? Bine, accept, alţii stau mai bine ca noi: Polonia - 22,8; Ungaria - 25,5; Bulgaria - 35. Număr de cărţi în bibliotecile publice pe locuitor: Spania - 1,2; Germania - 1,3; Franţa - 2,1; România - 2,3; Olanda - 2,5. Bună companie, nu credeţi? A se slăbi cu complexele de inferioritate: la capitolul "infrastructură" nu stăm mai prost ca alţii, ba chiar am putea să spunem că sîntem nici prea-prea, nici foarte-foarte... Promova-m-aş şi n-am cui Cum atragem publicul către această infrastructură, cum folosim ce avem - aceasta-i problema. Soluţia nu trebuie inventată, ea există: promovarea; bătutul la cap; picătura chinezească, pînă cînd omul, bunăoară, de-un paregzamplu, va intra la o idee: aceea că teatrul, filmul, cartea, expoziţia, muzeul nu sînt doar pentru "elite", pentru nişte oameni pricepuţi, ci - după caz - pot prezenta interes şi pentru "noi, ceilalţi". Şi la acest capitol, prefer să iau în seamă veştile bune. După ce, ani la rînd, scriitorii debutanţi erau respinşi de editori cu refrenul "ştiţi, debuturile nu se vînd, şi editurile se zbat în dificultăţi financiare", Editura Polirom a lansat o întreagă pleiadă de debutanţi (şi autori aflaţi la a doua carte), i-a promovat cumsecade şi a reuşit să facă din cărţile lor succese de vînzări (sau măcar "şi-a scos banii", cum se spune): a mai căzut un stereotip negativ. Tot mai multe edituri (Humanitas, Trei, Curtea Veche, Corint, Nemira, Niculescu, Polirom, mai nou şi unele mici, "de nişă", precum Herald) îşi promovează cărţile prin diverse mijloace - de la afişe în staţiile de autobuz la spoturi radio şi machete în presa scrisă. Spoturile TV costă prea mult pentru bugetele editurilor, dar să nu ne închipuim că Gallimard sau Feltrinelli îşi permit să dea banii pe spoturi TV transmise în prime-time... Muzeul "Antipa", după o perioadă de amorţeală, a iniţiat o campanie de promovare foarte inteligentă (dublată de programe interesante), iar efectele se văd. Ce să mai vorbim despre Muzeul Ţăranului Român - o instituţie de succes (dacă nu vă deranjează cuvîntul...)? Există însă şi alt gen de exemple: diverse asociaţii sau proiecte culturale mici, făcute cu bani puţini şi cu cîţiva oameni, reuşesc să fie foarte vizibile. Dansul (care nu prea a avut parte de susţinere instituţională) a reuşit să devină foarte vizibil pentru că Vava Ştefănescu şi Cosmin Manolescu au devenit şi manageri, şi "oameni de PR", nu doar coregrafi. Teatrele independente şi experimentale reuşesc să facă concurenţă trupelor stabile tocmai prin promovarea creativă şi prin parteneriatele media. Festivalurile de film (TIFF de la Cluj, "Astra" de la Sibiu, "Anonimul" de la Sfîntu Gheorghe) "fac ştire" în telejurnale, la posturile de radio naţionale şi locale şi în toate ziarele. Gala UNITER şi Festivalul Naţional de Teatru, bine promovate, au devenit repere în "calendarul cultural". Muzeele din provincie învaţă şi ele, din mers, că un banner pe stradă le reaminteşte oamenilor că nu strică, din cînd în cînd, să treacă pragul acelor clădiri impunătoare pe lîngă care trec zilnic grăbiţi. Ş.a.m.d. Mi se va spune că exemplele sînt totuşi puţine, iar campaniile nu sînt întotdeauna profesioniste. De acord. Dar de unde să apară, în numai cîţiva ani, atîţia specialişti în comunicare încît să (mai) ajungă şi pe la muzee şi alte instituţii publice? Mai ales că salariile de acolo sînt mici... Dar şi acest dezavantaj începe să fie compensat: destule agenţii de publicitate realizează, pro bono, campanii de promovare pentru instituţii sau evenimente culturale. Deocamdată, asemenea întîlniri între creativitatea comunicatorilor şi cultură au loc nesistematic (pentru că directorul agenţiei e prieten cu omul de cultură sau are un hobby, pentru că agenţia vrea să-şi încerce puterile cu un ceva mai creativ, nu doar cu reclame la bere şi detergenţi etc.). Dar să avem răbdare: şi în acest domeniu, piaţa creşte şi se normalizează. Internetul: amicul-inamic Există deja site-uri culturale, unele cu vechime şi prestigiu. Mai nou, există cîteva bloguri interesante, în care se postează recenzii, impresii de lectură, comentarii despre spectacole şi alte evenimente culturale. Pentru adepţii "lumii virtuale", asemenea "publicaţii online" sînt foarte importante - îi "ţin la curent", dar în acelaşi timp îi ajută să dialogheze pe teme culturale. Probabil (şi) din acest motiv articolele pe teme culturale de pe site-urile ziarelor nu au prea multe comentarii din partea forumiştilor (oricum, mult mai puţine decît subiectele politice): cei cu opinii pe asemenea teme şi-au creat "nişa" lor, pe bloguri şi pe site-uri specializate, precum cinemagia.ro pentru film (peste 20.000 de vizitatori pe zi) sau poezie.ro pentru literatură (10-12.000 de vizitatori pe zi). Dar - în ciuda a ceea ce se crede, şi anume că "Internetul ucide lectura" şi "îi îndepărtează pe tineri de cultură", pentru că ei devin, nu-i aşa, dependenţi de click - cei care frecventează Internetul sînt în general bine informaţi, au şi obiceiul de a citi şi de a merge la spectacole etc. Deci ei sînt deja cuceriţi pentru cauza nobilă a culturii. Amicul Internet nu face decît să le ofere informaţii mai rapid şi să le consolideze, astfel, opţiunile culturale. El se transformă în "inamic" în cazul în care cei care vor să promoveze evenimentele culturale îşi închipuie că, tocmai pentru că e ieftin, prietenos şi accesibil "la scară globală", Internetul devine un fel de panaceu: pui o chestie pe net şi "atingi" un public potenţial de sute de mii de oameni. Greşit. Îi atingi pe cei care vor să se lase atinşi şi/sau pe cei care, oricum, ştiu să caute şi să se orienteze şi singuri în actualitatea culturală. Dacă vrei să atragi un public mai numeros ("clasa de mijloc", nu "culţii" - căci cu "ignoranţii" n-are rost să încerci, deocamdată), nu Internetul e soluţia. E nevoie de programe educative, de strategii pe termen lung, de răbdare. Efectele vor apărea peste cîţiva ani. Clasa de mijloc e la şcoală Dilema "n-avem un public mai numeros pentru cultură?" vs "avem public, dar nu ştim să-l atragem?" va persista încă multă vreme în societatea noastră. Răspunsul, deocamdată, e ca în bancul cu zebra (albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?): da. Îl avem, dar e limitat ca număr şi de el "trag" toţi. Iar resursele lui de timp şi de bani sînt limitate. Ca să-l extindem, ar trebui: 1) "clasa de mijloc" să-şi sporească veniturile, astfel încît să cheltuiască mai mult de 45 de lei pe lună pentru cultură şi 2) programe prin care membrii numitei clase de mijloc să fie învăţaţi "pe ce să dea banii" (cărţi, discuri, expoziţii, spectacole etc.). "Pentru atragerea de public nou sînt necesare, în special, demersuri educaţionale şi parteneriate cu instituţiile educative" - scrie în volumul Sectorul cultural din România. Infrastructură. Resurse. Consum, realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii (Editura Polirom, 2007). Asta înseamnă, concret, "promovarea consumului cultural în şcoli, licee, facultăţi", "introducerea în programele şcolare a unor ore de educaţie culturală" etc. Pe scurt, vizite cu clasa la muzee şi expoziţii, de exemplu. Ştiu, sună "pioniereşte". Dar - am văzut cu ochii mei - în Europa se practică sistematic. Nu ne întrebăm, de-atîta timp, "de ce nu e şi la noi ca-n Europa"?
