Cîțiva dintre profesorii mei

Publicat în Dilema Veche nr. 815 din 3-9 octombrie 2019
Prima zi de școală și alte tribulații jpeg

Am mers opt ani la o școală din Berceni, patru – la liceul „N. Bălcescu“ (azi „Sfîntul Sava“) și alți 12 ani la trei facultăți – mai întîi la Universitatea din București, apoi pentru master la Sorbona, iar pentru doctorat, tot la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales.

Am avut două învățătoare în ciclul primar, cam 15 profesori în gimnaziu, în jur de 20 la liceu (la specializarea matematică-fizică) și vreo 30 în facultățile de filosofie și științe politice urmate în țară și în Franța. De la fiecare dintre profesorii mei am luat cîte ceva bun. Nu-i pot evoca aici pe fiecare în parte. Am ales doar cîțiva dintre cei care m-au format, și anume pe:

…doamna Mursa, prima mea învă-ță-toare, care mi-a cerut atît de insistent să scriu caligrafic încît și azi, de cîte ori încerc să descifrez ce-am mîzgălit de mînă, îi aud vocea calmă, dar fermă: „Mai drept și mai clar, Cristi, mai drept și mai clar!“;

…domnul Roland Cristescu, dirigintele din gimnaziu, care ne învăța franceză inclusiv prin teatru – așa am ajuns să capăt un rol într-o adaptare a romanului Tartarin din Tarascon! – și care m-a încurajat să caut în revista Pif un francez, cu care am început să corespondez imediat ce am împlinit 11 ani, pe care l-am întîlnit prima dată cînd aveam 25 și cu care am rămas în legătură pînă astăzi;

…profesoara de limba română Matilda Mincu, care ne-a convins pe mine și pe ceilalți colegi că gramatica înseamnă disciplină și că, dacă nu ne-o însușim „la perfecție“ pînă la 11-12 ani, nu vom putea vorbi îngrijit și corect niciodată;

…profesorul de fizică al cărui nume, din păcate, l-am uitat (Lăzărescu?) și care ne-a spus prin clasa a șaptea că „nu ne dă drumu’ la meci“, deși jucam cu Anglia, fiindcă există fizică fără fotbal, dar nu și fotbal fără fizică;

…doamna Guțu de germană, care ne a explicat că memoria n-are aliat mai bun decît declinările și conjugările dintr-o limbă străină, în primul rînd din cea pe care ne-a predat-o dumneaei;

…diriginta din liceu, doamna Pavnotescu, singura dintre profesoarele de română care mi-a spus că trebuie să citesc în fiecare săptămînă literatură universală și care ne-a dus „cu clasa“ la înmormîntarea idolului ei Nichita Stănescu, ca să vedem – ne-a explicat tot dînsa, în lacrimi – „cum se încheie prematur un capitol din istoria literaturii române“;

…Valentin Matrosenco, matematician sever și adept al cultului stahanovist, de la care am aflat că, întrucît exercițiul e sfînt, e musai să rezolvi zeci de probleme de pe o zi pe alta, fără ca asta să-ți aducă, atunci cînd n-ai greșit nimic, mai mult de nota 7;

…„doamna de fizică“, pe nume Godini, care se străduia să facă experimente într un laborator prost dotat, fără a renunța vreodată, și de la care am înțeles, pentru prima oară, ce înseamnă o explicație științifică, dar și invalidarea acesteia printr-o altă teorie;

…trioul universitar alcătuit din Dragan Stoianovici, Petre Bieltz și Gheorghe Enescu, cu care am studiat temeinic logică simbolică și teoria sistemelor logice, pînă în clipa în care am realizat că m-am străduit o lună întreagă să demonstrez o teoremă deja demonstrată într-un mod mult mai elegant;

…profesorul de istoria filosofiei Gheorghe Vlăduțescu, care preda Metafizica lui Aristotel în cheie hegeliană și care m-a îndrumat spre filosofia medievală, apoi spre Nicolaus Cusanus și opera lui teologică;

…Ligia Bîrzu și asistentul ei din acea vreme, Pupi Nistor, care mi-au arătat că paleoliticul nu e o pre-lume, ci parte a universului nostru omenesc;

…distinsul domn Mircea Flonta, care preda epistemologie și ne-a făcut să înțelegem că reflecția filosofică reclamă claritatea distincțiilor conceptuale și unul dintre foarte puținii profesori care au acceptat să ne primească de Crăciun cu colindul, într-o vreme cînd sărbătoarea era pusă sub interdicție publică;

…sociologul Ion Ungureanu, primul care mi-a vorbit despre Tocqueville și Raymond Aron, cu cîteva luni înainte de Revoluția din decembrie ’89, după ce ne îndrumase – pe mine și alți cîțiva studenți – într-o cercetare a presei românești la Biblioteca Academiei, apoi într-una de teren, în care am aplicat chestionare în satele din jurul Bucureștiului;

…Lucian Boia, singurul dintre istoricii audiați în facultate care n-a îmbrățișat o abordare cronologică a modernității, ci ne-a explicat problemele pe care modernii și le-au pus, fără a avea un răspuns definitiv, și în primul rînd problema cum reușește o revoluție;

…Radu Toma, profesor de franceză din facultate, de la care am învățat cum se folosesc dicționarele atunci cînd traduci;

…psihologul Paul Popescu-Neveanu, care ne putea vorbi liber, în fiecare săptămînă, cîte trei-patru ore, fără să ne plictisească;

…sociologul Lazăr Vlăsceanu, titularul unui curs de pedagogie, din care am aflat, de fapt, cum este structurată lumea instituțiilor occidentale;

…Sorin Vieru, care mi-a devenit profesor de istoria filosofiei imediat după Revoluție, pentru un seminar despre Platon, și care m-a recomandat pentru bursa guvernului francez, cu ajutorul căreia am plecat la Paris în toamna lui 1990;

…doamna Hélène Vedrine, specialistă în filosofia Renașterii și bună cunoscătoare a operei lui Ioan Petru Culianu, care mi-a îndrumat cercetarea masterală la Sorbona, punîndu-mă în legătură cu Maurice de Gandillac, marele comentator francez al operei lui Cusanus;

…colega doamnei Vedrine, Paulette Carrive, care preda gîndirea politică engleză modernă și cu care am deslușit – pe parcursul unui an – textul celui de al Doilea tratat despre guvernare al lui Locke, într-o mică sală din Facultatea de Filosofie de la Sorbona;

…dragul meu îndrumător de doctorat, Pierre Manent, pe care mai întîi l-am citit în colecția lui Sorin Antohi de la Humanitas, pe care l-am văzut prima dată „în carne și oase“ la o conferință ținută la Collège de France, pentru a-l întîlni apoi la seminarele săptămînale de la École des Hautes Études en Sciences Sociales, ca și în discuțiile tête-à-tête pe marginea numeroaselor variante ale tezei mele de doctorat despre critica totalitarismului, citite și adnotate cu atenție, pînă la ceremonia de susținere, la capătul căreia titlul de doctor mi-a fost acordat cu mențiunea „très bien avec les félicitations du jury“;

…Pierre Rosanvallon, de la care am înțeles ce e statul, concept pe care el îl explica pornind de la secolul al XIX-lea, în prezența unui public foarte divers, care cuprindea – pe lîngă studenți înscriși la doctorat – și sindicaliști, gazetari ori simpli gură-cască, atrași de notorietatea profesorului;

…marele istoric François Furet, de la care am învățat cum se interpretează „textele minore“ ale unui autor, el făcînd o asemenea demonstrație cu ajutorul notelor despre Algeria ale lui Alexis de Toc-queville;

…Jean-Claude Casanova, colaborator apropiat, ca și Manent, al lui Raymond Aron, profesor în juriul meu de teză, care mi-a explicat – în redacția Commentaire, pe care o conduce din 1978 pînă azi – cum se face o revistă de politică;

…Alain Besançon, care – „tînăr pensionar“ fiind – venea la seminarul ținut de mult mai tînărul său coleg Pierre Manent, ca să discute – precum un student oarecare – bucățile de filosofie politică analizate, precum în Antichitatea tîrzie și în epoca medievală, rînd cu rînd, paragraf cu paragraf;

…Marcel Gauchet, vorbind la fel de ușor despre Port Royal și despre locul religiei în societatea de azi, despre democrație și campanie electorală, despre psihanaliză și Benjamin Constant;

…Andrei Pleșu, rectorul Colegiului Noua Europă, care a moderat discuțiile transdisciplinare pe care le-am purtat, sub privirile atente ale înțelepților Neagu Djuvara și Andrei Scrima, alături de colegi de „generație NEC“ precum Valentina Sandu-Dediu, Mircea Cărtărescu, Ioan Ică jr., Ștefan Borbely sau Cristina Codarcea.

Din 1992 predau la rîndul meu, căutînd să folosesc multele lucruri învățate de la profesorii de care am avut parte. Pentru greșelile pe care le voi fi făcut, dați vina pe mine, nu pe ei… 

Cristian Preda este profesor la Universitatea din București din 1992 și a fost europarlamentar pînă în 2019. Printre cărțile publicate: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.