Cîteva ocazii
Cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi rămas în Italia cînd am avut ocazia? Prima oară a fost în 1994, cînd mi-am terminat masterul la Milano, ca bursier ENI (compania italiană de petrol și gaze). Atunci m-a întrebat profesorul Matavelli, un adevărat domn de modă veche, care arăta mai mult a diplomat decît a geolog, dacă nu aș fi vrut să colaborez cu ei. Pe atunci aveau nevoie de geologi pentru lucrările de prospecțiuni de petrol din Angola, țară aflată în plin război civil. Cum abia așteptam să mă întorc în țară, am zis nu, fără multe ezitări. E drept, a fost și momentul în care colegii mei din București m-au declarat oficial idiot. Trecerea anilor m-a făcut să mă gîndesc cum ar fi fost dacă, totuși… Am găsit trei răspunsuri posibile. Primul, cazul în care aș fi lucrat pe uscat, în zonele pline de cîmpuri de mine. Cum au pățit-o mulți, aș fi intrat cu mașina într-o mină terestră și totul s-ar fi sfîrșit. Al doilea caz, în care aș fi lucrat tot pe uscat și simțul de autoconservare ar fi fost extrem de puternic, poate aș fi făcut ca alți (foarte puțini) geologi care stăteau în tabără și puneau șoferii să se învîrtă cu mașina în jurul taberei ca să modifice kilometrajul. Continuarea ar fi fost și aici clară – rușinea publică și excluderea din tagma profesională. În cazul fericit, în care fie aș fi avut noroc pe uscat, fie aș fi ajuns la platformele de foraj din Atlanticul de Sud, probabil că aș fi continuat să lucrez în domeniu, cu pauze mai mari sau mai mici date de fluctuațiile prețului petrolului, cu perioade fericite alternînd cu altele extrem de complicate. Și poate că așa ar fi fost și astăzi.
Cum ar fi arătat viața mea dacă acum aproape douăzeci de ani, în loc să mă întorc acasă din Veneția, după stagiile și contractele mele la Fondazione Mattei sau Institutul de Cercetări Marine, aș fi încercat să rămîn definitiv acolo, ca cercetător? Greu de răspuns, mai ales pentru că multe s-ar fi schimbat. Cu siguranță aș fi intrat în competiție cu mulți colegi și prieteni pentru o poziție permanentă. Iar pozițiile permanente în cercetare erau foarte rare și greu de obținut în acei ani în Italia, unde mulți lucrau pentru perioade lungi de timp dintr-un contract în altul. Sau poate mi-aș fi făcut meseria de sedimentolog costier la una dintre companiile specializate cu sediul în Veneția, dar care au lucrări peste tot în lume.
Am avut însă mai multe oferte de lucru care m-ar fi dus cu siguranță departe de calea științelor pămîntului și mării. Iar cele mai multe oferte de a-mi schimba radical cariera le-am primit tot în Italia.
În 1997 eram la Napoli, participam la o conferință, alături de mai mulți colegi. Într-o cafenea, un chelner intră în vorbă cu noi, mă simpatizează, iar după vreo două-trei vizite mă întreabă de ce mă mai întorc eu în România. Dacă vreau, prietenii lui mă pot ajuta, îmi pot face rost de un pașaport Italian. Și cu fizicul meu impunător, cu siguranță că tot prietenii mă vor ajuta să îmi găsesc ceva de lucru. Refuz politicos. E și ultima oară cînd intru în acea cafenea.
Au fost însă și oferte foarte tentante. Bunul meu prieten Francesco, proprietar al unui bar din Veneția, din Campo dei Miracoli, m-a sfătuit de mai multe ori „să mă las de prostii” și să încep să lucrez la el. Aș fi putut fi ce mi-aș fi ales, de la barman la poziția de concesionar liber să îmi aranjez afacerea cum aș fi vrut. Și trebuie să recunosc că și acum, cînd dorm, văd barul visurilor mele, cu vinuri deosebite, cu cicchetti veneziani, acele aperitive specifice orașului, cu o muzică în surdină care să aducă cele mai frumoase melodii ale ultimelor secole. Sînt sigur că aș fi reușit să pun pe picioare un bar din care să vrei să nu mai pleci niciodată sau să cauți mereu să te întorci. Și trebuie să recunosc că, în multe dintre momentele foarte tensionate prin care am trecut în ultimul deceniu, mi-am regăsit liniștea imaginîndu-mă în acel Bar dei Miracoli.
Veneția mi-a oferit și alte locuri de muncă după abilitățile mele fizice. În 2010 așteptam, împreună cu un prieten din România, un vapor ca să mergem la muncă. Lîngă noi, un bătrîn spre 80 de ani, mic și firav, se opintea să treacă un cărucior cu mărfuri peste unul dintre sutele de podețe din oraș. Ne uităm unul la celălalt, ne apropiem de bătrîn, îi luăm pe sus căruțul și îl trecem pe partea cealaltă a podului. Bătrînul, mirat, se oprește să își tragă sufletul, ne mulțumește frumos și ne roagă să îl mai ajutăm cu alte două traversări. Mai are puțin pînă acasă, dar recunoaște că nu mai poate. Evident, nu îl putem refuza. Ajunși în fața casei, bătrînul venețian se uită la noi (amîndoi înalți și zdraveni), ne întreabă de unde sîntem. Îi spunem că venim din România. Omul se luminează, laudă românii care domină piața de pește, dar și sectorul construcțiilor din oraș și ne propune o afacere: cum noi sîntem puternici și buni de muncă, am putea face o avere ajutînd oamenii locului să își care mărfurile. Și are mulți prieteni, ne poate recomanda, ne poate ajuta și cu o chirie bună. Ne laudă, ne zice că simte că sîntem oameni buni și că Veneția are nevoie de așa ceva. Eu și cu Gigi, prietenul meu, ne privim în ochi. Eu ajunsesem de curînd director științific al institutului la care lucrez, Gigi era prodecan la Geologie, Universitatea din București. Nu vrem să îi stricăm omului bucuria. Îi mulțumim frumos, îi zicem că sîntem grăbiți, dar că ne vom mai gîndi. Plecăm, lăsîndu-l cu ochii plini de speranță. Ne zice unde îl putem găsi cînd ne vom întoarce. Vom veni negreșit.
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
