Cît de contradictorie este devenirea socială?
În vremurile cele normale avem un fel de indiferență la multe gesturi și fapte care se petrec în jurul nostru. Poate pentru că ni se par firești, nu ne atrag atenția. Nu le mai vedem sau pur și simplu nu le considerăm importante, chiar dacă le vedem. Voi începe prin a evoca un fapt care aparent nu are legătură cu prezentul, dar care izvorăște dintr-un primitivism uman pe care îl vedem tot mai des în jurul nostru, ca și cum lumea ar trăi cu spatele la viitor, contrar tuturor regulilor pe care generația mea le-a respectat atît de mult. Este ceva ce nu am observat niciodată înainte de pandemie. Nu am văzut relaxarea și indiferența suverană pe care o afișează oamenii din jurul meu atunci cînd scuipă pe stradă. Pur și simplu, înainte de această pandemie, dacă m-ar fi întrebat cineva ce cred despre această epopee care este scuipatul pe stradă la români, cred că aș fi dat din umeri surprins și aș fi întrebat la rîndul meu, cel mai probabil în gînd: „Cum? Se scuipă pe stradă? Nu am observat!”. În pandemie, însă, cînd viața noastră depinde și de acest oribil obicei, scuipatul pe stradă, ca și strănutatul zgomotos (ca și alte obiceiuri pe care nu ne ferim a le exhiba cu toată mîndria de care sîntem capabili), nu mai pot fi trecute cu vederea. Medicii noștri vorbesc despre purtarea măștii (pe care nu am reușit s-o ridicăm decît pînă la nivelul bărbiei), despre spălatul pe mîini și aerisirea încăperilor în care stăm. Însă nimeni nu ne spune să încetăm odată a mai scuipa pe stradă. Și se scuipă pe stradă, la noi, la români. Se scuipă extrem de des, de către tot felul de oameni, din toate pozițiile și cu toată pofta. Se scuipă mai des, cred, decît se scuipa în Evul Mediu european la anul 1500.
Dar nu despre scuipat în sine dorim a vorbi azi, deși ar merita o atenție mult mai mare din partea celor care conduc orașele (poate se gîndesc să mai dea și amenzi pentru așa ceva), ci despre o diferență enormă pe care o pune în evidență acest obicei. Întrebarea este cum se face că un om care ține un telefon mobil în mînă scuipă totuși pe stradă. Ce face ca un obicei medieval, azi semn al unui primitivism feroce, scuipatul pe stradă, să rămînă în reflexele omului secolului XXI, un om despre care ai crede că a evoluat mult? De fapt, omul respectiv a evoluat? Sau a evoluat și azi evoluția respectivă este anulată de către „ceva”?
Pentru a căuta răspunsuri la întrebările de mai sus trebuie să vedem mai întîi ce este progresul social și cînd intervine. Ceea ce știm sigur este că joacă rolul unei adevărate obsesii la noi, la români. Și, în mod sigur, tot așa se întîmplă și la alte națiuni asemenea nouă. Este în centrul dezbaterilor despre societate și este ținta noastră de fiecare clipă. Ne dorim mult și multe. Dorim să fim și noi ca alții, dar nu știm care sînt cărările pe care ar trebui să mergem. Obsesia noastră este progresul social în general și progresul social al lumii noastre, românești. Eu cred că, în timp, oamenii vor pune bazele unei discipline științifice independente care să cerceteze dezvoltarea socială sub toate aspectele sale. Dar despre asta vom discuta pe larg cu altă ocazie.
Acum vom începe prin a spune că omul este în esența sa o ființă socială. A spus-o Aristotel, o repetăm și noi. Deci noi, oamenii, nu putem trăi și nu ne putem afirma personalitatea decît în contact cu ceilalți oameni, cu semenii noștri. Este un proces de reflectare în „celălalt” pe care l-am deprins în toată istoria noastră. Auzim adesea în jurul nostru gînduri de izolare. Nu sînt însă decît dulci prefăcătorii. Ideea cuiva că mai bine ar merge în munți să se izoleze este una eronată. După o scurtă perioadă de stat acolo va reveni înapoi printre noi. Nu există o ființă pe această planetă care să construiască, prin cooperare, la nivelul unde se situează omul. Am evoluat de la familie și iată, acum, în secolul XXI, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, am ajuns să ne cunoaștem și să construim la nivel planetar. Sîntem pe cale să construim o conștiință comună planetară, așa cum altădată aveam o simplă conștiință comună de familie. Împreună, acesta este cuvîntul care ne deosebește și care ne animă în fiecare clipă. Omul este, deci, „…o ființă rațională care-și proiectează propriul destin, transformîndu-se pe sine și mediul în care trăiește, în raport cu anumite valori, aspirații și credințe” (Dumitru Cristea, Tratat de psihologie socială, Editura Trei, București, 2015, p. 74). Mediul social real sau realitatea socială este esența acestei construcții. Progresul social, sau progresul „împreună”, este dezvoltarea pe parcursul căreia oamenii descoperă și au acces la forme de existență comunitară perfecționate. Progresul social are două mari componente – progresul de tip tehnic și cel de tip cultural. Cele două direcții sînt la fel de importante și dau împreună, prin modul în care se influențează, amploarea evoluțiilor de tip social. Din această împărțire a sa rezultă caracterul contradictoriu, asimetric, al evoluției sociale. De cele mai multe ori, progresul de tip tehnic merge mai rapid decît cel cultural. Un exemplu deja clasic este cel care se referă la o realitate cotidiană, contemporană, în care oamenii folosesc telefonul mobil fără restricții de bun-simț sau alte norme scrise sau nescrise și devin victimele acestui aparat. Progresul cultural este deosebit de important, este cel care umple spațiul social.
Progresul social are un intens caracter contradictoriu. Acest caracter este dat de evoluțiile asimetrice ale celor două direcții de progres, dar și de o anumită ciclicitate a acumulării sociale. Uneori pare că lumea merge înainte în mod hotărît, iar alteori pare că privește înapoi. Este cert că progresul social înseamnă pași înainte, dar și pași înapoi, ca într-o horă căreia părem a nu-i înțelege toate determinațiile. Pe ansamblu, însă, o viziune istorică ne permite să ne dăm seama cu ușurință că omul acumulează social. Sîntem tot mai sofisticați, iar pe măsură ce globalizarea înaintează, construcția împreună ne va fi și mai sofisticată. Teoreticienii socialiști, și nu numai ei, vorbesc despre caracterul dialectic, contradictoriu, al dezvoltării. Asta este o lege și în dezvoltarea socială. Nimic nu se produce la întîmplare. Atunci cînd condițiile sînt create și apare momentul propice, un eveniment social se produce. De exemplu, în curînd accesul la Internet va fi supus unor norme. Este un salt moral pe care oamenii trebuie să-l facă, tocmai pentru a se feri de caracterul toxic asupra ființei umane pe care îl produce această mare invenție.
Vorbeam despre o știință a dezvoltării sociale. Una dintre principalele sale categorii este mutația socială. Asupra sa ne vom opri în cele ce urmează. Așa cum am arătat și cu altă ocazie (Dorel Dumitru Chirițescu, Pietrele făcute pîine, Editura Letras, București, 2021, p. 722), în biologie, mutațiile reprezintă cea mai importantă sursă a variabilității organismelor. Mutațiile genetice reprezintă modificări în structura și funcționalitatea materialului genetic care nu sînt rezultatul recombinărilor genetice. Factorii care determină o mutație poartă numele de factori mutageni biologici. În sfera socială, mutația este modificarea de structură și funcționare a sistemului social, sub influența unor factori interni sau externi ai sistemului respectiv. J.K. Galbraith ne oferă descrierea unei asemenea mutații de ordin economic: „Fără îndoială că puterea rezidă din proprietatea asupra capitalului. Dar în cadrul enormelor trusturi și societăți comerciale de astăzi, proprietatea și controlul nu mai merg, în mod normal, mînă-n mînă. Marii capitaliști ce posedau averi uriașe, pe care le și administrau (…) au dispărut definitiv. În locul lor s-au instaurat masivul, deseori imobilul aparat birocratic al corporațiilor și acționarii cointeresați financiar, dar constituind un segment nefuncțional” (John Kenneth Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, București, 1997, p. 23).
Mutația socială nu se poate confunda cu mutația biologică. Este diferită deoarece nu are un grad de nedeterminare egal cu cel al mutației biologice. Mutația socială este mult mai predictibilă din punctul de vedere al observației umane. Ceea ce le aseamănă este faptul că ambele se produc în timpi foarte îndelungați. Vorbind despre mutația socială, Braudel arată: „Nu cred, în general, în mutațiile sociale rapide, în loviturile de teatru. Nici măcar revoluțiile nu reprezintă rupturi totale” (Fernand Braudel, Timpul lumii, Editura Minerva, București, 1989, vol. I, p. 67). În principiu, în evoluție, economia creează societatea. După economie vin relaționarea și vecinătatea umană. Economicul are capacitatea de a trage după sine, asemenea unei locomotive, restul construcției sociale. Numai că economia, ca și tehnologia, nu este de ajuns. Dezvoltarea lor, cu mult în avans, dă ceea ce trăim azi la noi și nu numai. Este vorba despre un tablou întunecat în care omul pare învins de propriile sale invenții. Este un fenomen planetar, acest ecart dintre nivelul cultural al omului și nivelul tehnologiilor pe care le folosește.
Cultura este liantul secret care ne ține împreună. Singura posibilitate de a remedia imaginile terifiante cu maimuțe care folosesc telefonul mobil este aceea de a recupera cultural. Și asta se poate cu destulă ușurință, pentru că, pe fondul satisfacerii nevoilor primare de haine, adăpost și hrană, omul poate deveni o ființă din ce în ce mai sofisticată, cu preocupări din ce în ce mai alese. O construcție umană împreună ar presupune egalizarea celor două fețe ale acumulării sociale. Numai că așa ceva este imposibil. Nu putem imagina o lume perfectă. Mereu tehnologia sau cultura vor merge mai repede. Azi, avem obligația ca tot ceea ce reprezintă cultură să fie cu atenție repus în valoare. Dacă nu ne vom redeștepta și nu vom cultiva cu insistență această latură a formării umane, atunci în viitor ne putem manifesta asemenea unei armate de ființe pierdute în neantul propriei evoluții, așa cum ne zugrăvesc deja romanele și filmele științifico-fantastice de azi.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
