Ciocoii vechi şi noi - sau ce naşte din slugă stăpîn devine

Dan Dumitru IACOB
Publicat în Dilema Veche nr. 527 din 20-26 martie 2014
Ciocoii vechi şi noi   sau ce naşte din slugă stăpîn devine jpeg

În „Prologul“ celebrului său roman Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon schiţează un model de ascensiune socială al cărui erou este ciocoiul. De origine obscură, ciocoiul îşi caută norocul în casele bogate, îndeobşte boiereşti, unde se infiltrează ca slugă de rînd. Cu puţină isteţime, el avansează în stufoasa ierarhie a personalului domestic, de la rîndaş sau lacheu, la sofragiu şi, apoi, vătaf de curte, poziţie în care se pune pe căpătuială. Îşi cumpără o moşioară şi un rang de pitar, „la care nu este vătaf de curte să nu aspire“, după care îşi părăseşte stăpînul, lepădîndu-şi condiţia de slugă pentru a trece în casta oamenilor deserviţi. Vînător de zestre, ciocoiul se căsătoreşte din interes, pentru a-şi spori averea, după care se lansează într-o nouă competiţie, de data aceasta politică. Ajuns om de stat, el nu aderă definitiv la nici o doctrină politică şi nu jură fidelitate nici unui partid, păstrîndu-şi libertatea de a opta pentru tabăra cea mai profitabilă. Pe criterii de venalitate, îşi recrutează propria reţea clientelară, a cărei fidelitate şi-o asigură prin generoasa distribuire a funcţiilor statului. Şi, evident, urăşte libertatea presei, în faţa căreia se simte vulnerabil. „Iată tipul ciocoiului […] din ţara noastră“, afirmă Nicolae Filimon, tip social pe care îl dezvoltă, prin intermediul lui Dinu Păturică, în multiple ipostaze, „de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu“ al vremurilor fanariote, pînă la „ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre“.

Omologul moldovean al binecunoscutului erou dîmboviţean este Costache Velisariu, personaj mai puţin celebru în plan literar, dar cu mai mari şanse de a fi existat în realitate, deoarece numele este menţionat în arhondologiile Moldovei. Destinul său este schiţat de Dumitru C. Moruzi, bun cunoscător al boierimii moldoveneşti din veacul al XIX-lea din care el însuşi provenea. Copil orfan, Costache intră slugă în casa unui mare boier, ajunge camardinier (valet), învaţă puţină carte de la grămăticul boierului şi ceva franceză de la camerista cucoanei, se pune la curent cu politica, din presa timpului, şi se chiverniseşte pe seama stăpînului. Ajuns la oarecare situaţie materială, prin mijloace nu tocmai cinstite, fosta slugă boierească îşi pune-n cap să devină proprietar, fapt pentru care, mai întîi, arendează o moşie în parteneriat cu un evreu, pe care o cumpără ulterior. Ajuns moşier, se vrea acceptat în lumea bună, ambiţie care îl obligă să-şi procure simbolurile sociale indispensabile acestui statut: îşi cumpără casă în oraş, se afişează în trăsură la promenadă, primeşte vizite şi dă petreceri. Statutul de proprietar îi conferă şi drepturi politice, pe care, fireşte, şi le exercită, ajungînd în parlament. Pentru a-şi asigura un urmaş, se căsătoreşte cu o fată de boier scăpătat, care-i îndeplineşte visul, deşi altul este, de fapt, tatăl copilului. Şi, final apoteotic, demn de literatura romanţioasă a veacului al XIX-lea – Costache Velisariu se stinge în culmea gloriei, în aceeaşi zi în care a fost numit ministru.

Prezentate într-o manieră deliberat simplificată, cele două cazuri literare reflectă o realitate socială confirmată de numeroase mărturii documentare: pentru individul obişnuit, intrarea în serviciul domestic al unei mari case boiereşti reprezintă o şansă de ascensiune socială.

Practica formării şi întreţinerii unei reţele de clienţi boiereşti este de origine medievală. Ion Ghica menţionează în amintirile sale obiceiul vechi al marii boierimi muntene de a oferi protecţie copiilor micii boierimi: „În fiecare casă boierească se creşteau copii de mazili, de boieri de neam şi de posluşnici.“ Faptul este atestat şi în cazul Moldovei, de paharnicul Constantin Sion, care oferă numeroase exemple, dintre care cel mai semnificativ este cel al fraţilor Panaite şi Petrache Cazimir, propulsaţi pe scara ierarhiei boiereşti de marele vistiernic Iordache Balş, în casa căruia au intrat ca slugi. Conştient de valoarea unei practici pe care nu o putea contesta atîta timp cît se păstra în limitele tradiţiei, Sion apreciază atitudinea lui Iordache Balş, care, „ca toţi boierii bătrîni de pe atunce, el încă cu osebire fiind iubitor de omenire şi cu plecare a creşte copii de boierănaşi săraci, a-i învăţa şi a-i pune în linie cu boierii, i-au învăţat, i-au avut logofeţi ai casei, i-au aşezat în vistierie, i-au întrebuinţat în mai multe slujbe, precum era pe atunce […], i-au însurat, i-au înstărit şi i-au boierit, ridicîndu-i el pînă la paharnic.“ Efortul milostivului boier a dat roade în timp: protejaţii săi au continuat să urce în ierarhia rangurilor, au prosperat material, şi-au construit case mari în Iaşi, şi-au boierit şi înzestrat rudele. Copiii şi nepoţii lor s-au bucurat de poziţii privilegiate în societate, unii ajungînd aghiotanţi domneşti. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cazimireştii se aflau deja printre cele mai de vază familii ale boierimii mijlocii, după cum precizează Radu Rosetti, referindu-se în special la Constantin (Cocriţă) Cazimir. Mai mult decît atît, prin căsătoria acestuia cu Maria Hrisoverghi, familia ajunge să se înrudească cu marea boierime a Moldovei şi chiar cu familia domnească. Prestigiul social, de care se bucura familia sa, şi averea consistentă îi permiteau să ţină casă deschisă, la fel ca marile familii boiereşti, într-o perioadă în care numărul celor care îşi mai permiteau acest lux era tot mai redus.

Un alt caz semnificativ este cel al lui Neculai Drosu, pe care Radu Rosetti îl numea „omul operelor sale“. Fiul unui negustor bulgar care a ţinut locul de ispravnic în timpul ocupaţiei turceşti din 1821–1822, Neculai a intrat în casa vornicului Lascăr Cantacuzino Paşcanu „şi fiind norocit au ieşti om de frunte, au făcut stare bună, s-au făcut agă la Mihai vodă Sturdza, şi-au cumpărat şi moşie de veci, Iţăştii, din ţinutul Tutova.“ Arhondologia detaliază treptele urcate de Neculai Drosu: director al Vorniciei de aprozi şi şătrar, în 1836; stolnic, în 1839; locţiitor de vornic de aprozi şi căminar, în 1841; ban, în 1845; locţiitorul ispravnicului ţinutului Iaşi şi spătar, în 1846; şef de secţie la Vistierie şi agă, în 1849. Cariera trebuie să fi fost rezultatul unei munci cinstite, pentru că nici măcar incisivul Constantin Sion nu are ce să-i reproşeze, cu excepţia originii şi ascensiunii rapide. Un alt indiciu în acest sens îl constituie şi faptul că Radu Rosetti îl menţionează pe Neculai Drosu între cei care, prin 1874, ţineau casă deschisă în Iaşi, la fel ca foştii mari boieri, semn cert al unei integrări reuşite şi acceptabile în rîndul elitei sociale.

Dacă patronajul boieresc nu era posibil sau suficient pentru a te căpătui, se apela la factori de putere mai eficienţi. În 1838, Hristodor Adamache, tot fiu de negustor, a fost ridicat la rangul de spătar prin intervenţia patriarhului Ierusalimului. Constantin Sion îi dezvăluie o origine modestă, tatăl său fiind negustor fruntaş cu dugheană pe Uliţa Mare din Iaşi iar el şi fratele său calfe ce vindeau marfă turcească prin casele boiereşti, printre clienţi numărîndu-se şi Sion însuşi. „În domnia lui Ioan vodă Sturdza, cînd au început a se tăvăli boieriile, au făcut pe Hristodor comis şi n-au mai vîndut în dugheană, iar apoi, Mihai vodă Sturdza, care au batjocorit şi au făcut de rîs boieriile şi nobleţa ţării, l-au făcut agă, încă şi cilen şfuncţionarţ în Divanul apelativ“, calitate în care fosta calfă a ajuns să-l judece, spre năduful acestuia, chiar pe autorul arhondologiei, „ba şi pe mulţi din magnaţi“, adică boieri din protipendadă.

Nu doar boiernaşii şi negustorii aveau şanse de a urca pe scara socială, ci şi ţăranii. Grigore Plitos, fiu de ţăran din Măcăreşti, a intrat slugă în casă la domniţa Marghioala şCalimahţ, soţia logofătului Grigore Sturdza. Stăpînii săi l-au învăţat carte, l-au însurat cu o fată din casă şi, pe la 1806, l-au făcut sluger. Domnul Calimah l-a făcut serdar. A rămas logofăt al casei Sturdza şi după moartea binefăcătorului său, fiind păstrat în funcţie şi apoi ridicat la rangul de agă de fiul acestuia, principele Mihail Sturdza. Pe feciorul său, Iancu, Mihail Sturdza l-a făcut aghiotant domnesc şi maior, l-a însurat cu fata unui agă grec, Ţigara, şi l-a făcut ispravnic de Tecuci, după care „au mijlocit“ şi l-au ales deputat al Adunării obşteşti, şi „l-a făcut postelnic“.

Ca mai totdeauna şi mai peste tot, legăturile de rudenie constituie pîrghii de activare a mecanismelor de propulsare socială. Dacă mai beneficiezi şi de protecţia domnească, ai şansa de-a ajunge mai sus decît ai visat. Norocosul ginere al lui Grigore Plitos, omul de casă al lui Mihail Sturdza, a fost Gheorghe (Iorgu) Hartulari. Prin influenţa socrului său, el ajunge sameş la Suceava, ia în arendă mai multe moşii mănăstireşti şi face avere, devine ispravnic la Suceava, capătă rang de postelnic şi îşi cumpără cîteva moşii. Povestindu-şi viaţa, Elena Hartulari confirmă rolul jucat de tatăl său în realizările sociale şi economice ale soţului său. Domnul îl pune în diferite slujbe la Fălticeni, îl înalţă în rang, intervine pentru a lua în arendă moşii mănăstireşti, îi sugerează idei de afaceri şi îi facilitează respectivele afaceri. „Aceste toate – mărturiseşte memorialista – le făcea Sturdza pentru că tatăl meu îi era cel mai credincios şom de casăţ al lui şi eu eram botezată şi cununată de el […].“

Situaţia este recunoscută chiar de principe, cîţiva ani mai tîrziu, cînd mariajul soţilor Hartulari se zdruncină. Supărat pentru răul tratament aplicat soţiei de către protejatul său, domnul îl ameninţă că-i va lua averea şi i-o va da nevestei oropsite, deoarece „prin hatîrul ei“ i-a dat „atîtea arginteruri şi înlesniri de bani“.

Strategiile matrimoniale au constituit un mijloc obişnuit de inserţie socială, indiferent că erau concepute şi aplicate din iniţiativă domnească sau boierească. Unul dintre mobilurile acestor alianţe îl constituia averea, însă, pe lîngă avere, şi educaţia începe să conteze în algoritmul ascensiunii sociale. Pe Iordachi Stan, suspectat de paharnicul Sion de origine ţigănească, „pentru că era deştept şi învăţasă bine a scrie“ l-a luat vornicul Teodor Balş în grija sa şi l-a făcut vătaf de agie. Apoi l-a însurat cu Anica, fata văduvei Smaranda Alcăzoaia, cucoană scăpătată, „ce era de casa Bălşeştilor“, şi l-a făcut polcovnic de agie. Acesta a avut doi fii: unul, Grigore, a fost beţiv, a ajuns surugiu şi a murit. Celălalt, Dumitru, sub protecţia logofătului Lupu Balş şi în asociere cu cumnaţii săi, negustori greci, a arendat mai multe moşii mănăstireşti la munte, a derulat afaceri cu cherestea şi a făcut stare. Tot prin Lupu Balş a ajuns ban, în 1841, iar prin alte afaceri s-a lipit de beizadea Grigore Sturdza şi prin influenţa acestuia „au făcut o stare mare, negîndită de el vreodată, ş-au cumpărat moşie de veci şi s-au şi făcut şi agă.“ Dacă îi acordăm credit lui Constantin Sion, saltul unui fiu de ţigan la condiţia de boier de protipendadă este o realizare uluitoare. Asemenea performanţe nu pot fi atinse însă decît prin mijloace necinstite, gîndeşte suspiciosul Sion, care conchide într-o notă fatalistă: „sfîrşitul aş dori să trăiesc să i-l văd.“

Dincolo de frustrările personale – sau de castă, al cărei prestigiu social este serios erodat de concurenţa noii boierimi –, dispreţul mocnit al paharnicului este ecoul mentalităţii vremii. Chiar dacă le-au facilitat promovarea socială, marii boieri nu s-au socotit niciodată egali cu reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, şi cu atît mai puţin cu slugile ridicate la ranguri boiereşti. Mai mult decît atît, pe noii boieriţi, care nu ţineau de casa lor, nu se remarcaseră prin merite deosebite care să le justifice boieria, cumpăraseră rangurile sau săriseră treptele prevalîndu-se de diverse oportunităţi, i-au tratat cu dispreţ, acordîndu-le etichete de „ciocoi“ sau „parveniţi“. Tot aşa au fost eternizaţi şi în literatură, după cum bine povestesc, cu haz sau necaz, Ciocoii... lui Nicolae Filimon.

Dan Dumitru Iacob este cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Cum au ajuns romii în principatele române. Statistic, ei sunt mult mai numeroşi decât în orice ţară
De la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.
image
Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“
Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.