Ciocoii vechi şi noi - sau ce naşte din slugă stăpîn devine

În „Prologul“ celebrului său roman Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon schiţează un model de ascensiune socială al cărui erou este ciocoiul. De origine obscură, ciocoiul îşi caută norocul în casele bogate, îndeobşte boiereşti, unde se infiltrează ca slugă de rînd. Cu puţină isteţime, el avansează în stufoasa ierarhie a personalului domestic, de la rîndaş sau lacheu, la sofragiu şi, apoi, vătaf de curte, poziţie în care se pune pe căpătuială. Îşi cumpără o moşioară şi un rang de pitar, „la care nu este vătaf de curte să nu aspire“, după care îşi părăseşte stăpînul, lepădîndu-şi condiţia de slugă pentru a trece în casta oamenilor deserviţi. Vînător de zestre, ciocoiul se căsătoreşte din interes, pentru a-şi spori averea, după care se lansează într-o nouă competiţie, de data aceasta politică. Ajuns om de stat, el nu aderă definitiv la nici o doctrină politică şi nu jură fidelitate nici unui partid, păstrîndu-şi libertatea de a opta pentru tabăra cea mai profitabilă. Pe criterii de venalitate, îşi recrutează propria reţea clientelară, a cărei fidelitate şi-o asigură prin generoasa distribuire a funcţiilor statului. Şi, evident, urăşte libertatea presei, în faţa căreia se simte vulnerabil. „Iată tipul ciocoiului […] din ţara noastră“, afirmă Nicolae Filimon, tip social pe care îl dezvoltă, prin intermediul lui Dinu Păturică, în multiple ipostaze, „de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu“ al vremurilor fanariote, pînă la „ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre“.

Omologul moldovean al binecunoscutului erou dîmboviţean este Costache Velisariu, personaj mai puţin celebru în plan literar, dar cu mai mari şanse de a fi existat în realitate, deoarece numele este menţionat în arhondologiile Moldovei. Destinul său este schiţat de Dumitru C. Moruzi, bun cunoscător al boierimii moldoveneşti din veacul al XIX-lea din care el însuşi provenea. Copil orfan, Costache intră slugă în casa unui mare boier, ajunge camardinier (valet), învaţă puţină carte de la grămăticul boierului şi ceva franceză de la camerista cucoanei, se pune la curent cu politica, din presa timpului, şi se chiverniseşte pe seama stăpînului. Ajuns la oarecare situaţie materială, prin mijloace nu tocmai cinstite, fosta slugă boierească îşi pune-n cap să devină proprietar, fapt pentru care, mai întîi, arendează o moşie în parteneriat cu un evreu, pe care o cumpără ulterior. Ajuns moşier, se vrea acceptat în lumea bună, ambiţie care îl obligă să-şi procure simbolurile sociale indispensabile acestui statut: îşi cumpără casă în oraş, se afişează în trăsură la promenadă, primeşte vizite şi dă petreceri. Statutul de proprietar îi conferă şi drepturi politice, pe care, fireşte, şi le exercită, ajungînd în parlament. Pentru a-şi asigura un urmaş, se căsătoreşte cu o fată de boier scăpătat, care-i îndeplineşte visul, deşi altul este, de fapt, tatăl copilului. Şi, final apoteotic, demn de literatura romanţioasă a veacului al XIX-lea – Costache Velisariu se stinge în culmea gloriei, în aceeaşi zi în care a fost numit ministru.

Prezentate într-o manieră deliberat simplificată, cele două cazuri literare reflectă o realitate socială confirmată de numeroase mărturii documentare: pentru individul obişnuit, intrarea în serviciul domestic al unei mari case boiereşti reprezintă o şansă de ascensiune socială.

Practica formării şi întreţinerii unei reţele de clienţi boiereşti este de origine medievală. Ion Ghica menţionează în amintirile sale obiceiul vechi al marii boierimi muntene de a oferi protecţie copiilor micii boierimi: „În fiecare casă boierească se creşteau copii de mazili, de boieri de neam şi de posluşnici.“ Faptul este atestat şi în cazul Moldovei, de paharnicul Constantin Sion, care oferă numeroase exemple, dintre care cel mai semnificativ este cel al fraţilor Panaite şi Petrache Cazimir, propulsaţi pe scara ierarhiei boiereşti de marele vistiernic Iordache Balş, în casa căruia au intrat ca slugi. Conştient de valoarea unei practici pe care nu o putea contesta atîta timp cît se păstra în limitele tradiţiei, Sion apreciază atitudinea lui Iordache Balş, care, „ca toţi boierii bătrîni de pe atunce, el încă cu osebire fiind iubitor de omenire şi cu plecare a creşte copii de boierănaşi săraci, a-i învăţa şi a-i pune în linie cu boierii, i-au învăţat, i-au avut logofeţi ai casei, i-au aşezat în vistierie, i-au întrebuinţat în mai multe slujbe, precum era pe atunce […], i-au însurat, i-au înstărit şi i-au boierit, ridicîndu-i el pînă la paharnic.“ Efortul milostivului boier a dat roade în timp: protejaţii săi au continuat să urce în ierarhia rangurilor, au prosperat material, şi-au construit case mari în Iaşi, şi-au boierit şi înzestrat rudele. Copiii şi nepoţii lor s-au bucurat de poziţii privilegiate în societate, unii ajungînd aghiotanţi domneşti. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cazimireştii se aflau deja printre cele mai de vază familii ale boierimii mijlocii, după cum precizează Radu Rosetti, referindu-se în special la Constantin (Cocriţă) Cazimir. Mai mult decît atît, prin căsătoria acestuia cu Maria Hrisoverghi, familia ajunge să se înrudească cu marea boierime a Moldovei şi chiar cu familia domnească. Prestigiul social, de care se bucura familia sa, şi averea consistentă îi permiteau să ţină casă deschisă, la fel ca marile familii boiereşti, într-o perioadă în care numărul celor care îşi mai permiteau acest lux era tot mai redus.

Un alt caz semnificativ este cel al lui Neculai Drosu, pe care Radu Rosetti îl numea „omul operelor sale“. Fiul unui negustor bulgar care a ţinut locul de ispravnic în timpul ocupaţiei turceşti din 1821–1822, Neculai a intrat în casa vornicului Lascăr Cantacuzino Paşcanu „şi fiind norocit au ieşti om de frunte, au făcut stare bună, s-au făcut agă la Mihai vodă Sturdza, şi-au cumpărat şi moşie de veci, Iţăştii, din ţinutul Tutova.“ Arhondologia detaliază treptele urcate de Neculai Drosu: director al Vorniciei de aprozi şi şătrar, în 1836; stolnic, în 1839; locţiitor de vornic de aprozi şi căminar, în 1841; ban, în 1845; locţiitorul ispravnicului ţinutului Iaşi şi spătar, în 1846; şef de secţie la Vistierie şi agă, în 1849. Cariera trebuie să fi fost rezultatul unei munci cinstite, pentru că nici măcar incisivul Constantin Sion nu are ce să-i reproşeze, cu excepţia originii şi ascensiunii rapide. Un alt indiciu în acest sens îl constituie şi faptul că Radu Rosetti îl menţionează pe Neculai Drosu între cei care, prin 1874, ţineau casă deschisă în Iaşi, la fel ca foştii mari boieri, semn cert al unei integrări reuşite şi acceptabile în rîndul elitei sociale.

Dacă patronajul boieresc nu era posibil sau suficient pentru a te căpătui, se apela la factori de putere mai eficienţi. În 1838, Hristodor Adamache, tot fiu de negustor, a fost ridicat la rangul de spătar prin intervenţia patriarhului Ierusalimului. Constantin Sion îi dezvăluie o origine modestă, tatăl său fiind negustor fruntaş cu dugheană pe Uliţa Mare din Iaşi iar el şi fratele său calfe ce vindeau marfă turcească prin casele boiereşti, printre clienţi numărîndu-se şi Sion însuşi. „În domnia lui Ioan vodă Sturdza, cînd au început a se tăvăli boieriile, au făcut pe Hristodor comis şi n-au mai vîndut în dugheană, iar apoi, Mihai vodă Sturdza, care au batjocorit şi au făcut de rîs boieriile şi nobleţa ţării, l-au făcut agă, încă şi cilen şfuncţionarţ în Divanul apelativ“, calitate în care fosta calfă a ajuns să-l judece, spre năduful acestuia, chiar pe autorul arhondologiei, „ba şi pe mulţi din magnaţi“, adică boieri din protipendadă.

Nu doar boiernaşii şi negustorii aveau şanse de a urca pe scara socială, ci şi ţăranii. Grigore Plitos, fiu de ţăran din Măcăreşti, a intrat slugă în casă la domniţa Marghioala şCalimahţ, soţia logofătului Grigore Sturdza. Stăpînii săi l-au învăţat carte, l-au însurat cu o fată din casă şi, pe la 1806, l-au făcut sluger. Domnul Calimah l-a făcut serdar. A rămas logofăt al casei Sturdza şi după moartea binefăcătorului său, fiind păstrat în funcţie şi apoi ridicat la rangul de agă de fiul acestuia, principele Mihail Sturdza. Pe feciorul său, Iancu, Mihail Sturdza l-a făcut aghiotant domnesc şi maior, l-a însurat cu fata unui agă grec, Ţigara, şi l-a făcut ispravnic de Tecuci, după care „au mijlocit“ şi l-au ales deputat al Adunării obşteşti, şi „l-a făcut postelnic“.

Ca mai totdeauna şi mai peste tot, legăturile de rudenie constituie pîrghii de activare a mecanismelor de propulsare socială. Dacă mai beneficiezi şi de protecţia domnească, ai şansa de-a ajunge mai sus decît ai visat. Norocosul ginere al lui Grigore Plitos, omul de casă al lui Mihail Sturdza, a fost Gheorghe (Iorgu) Hartulari. Prin influenţa socrului său, el ajunge sameş la Suceava, ia în arendă mai multe moşii mănăstireşti şi face avere, devine ispravnic la Suceava, capătă rang de postelnic şi îşi cumpără cîteva moşii. Povestindu-şi viaţa, Elena Hartulari confirmă rolul jucat de tatăl său în realizările sociale şi economice ale soţului său. Domnul îl pune în diferite slujbe la Fălticeni, îl înalţă în rang, intervine pentru a lua în arendă moşii mănăstireşti, îi sugerează idei de afaceri şi îi facilitează respectivele afaceri. „Aceste toate – mărturiseşte memorialista – le făcea Sturdza pentru că tatăl meu îi era cel mai credincios şom de casăţ al lui şi eu eram botezată şi cununată de el […].“

Situaţia este recunoscută chiar de principe, cîţiva ani mai tîrziu, cînd mariajul soţilor Hartulari se zdruncină. Supărat pentru răul tratament aplicat soţiei de către protejatul său, domnul îl ameninţă că-i va lua averea şi i-o va da nevestei oropsite, deoarece „prin hatîrul ei“ i-a dat „atîtea arginteruri şi înlesniri de bani“.

Strategiile matrimoniale au constituit un mijloc obişnuit de inserţie socială, indiferent că erau concepute şi aplicate din iniţiativă domnească sau boierească. Unul dintre mobilurile acestor alianţe îl constituia averea, însă, pe lîngă avere, şi educaţia începe să conteze în algoritmul ascensiunii sociale. Pe Iordachi Stan, suspectat de paharnicul Sion de origine ţigănească, „pentru că era deştept şi învăţasă bine a scrie“ l-a luat vornicul Teodor Balş în grija sa şi l-a făcut vătaf de agie. Apoi l-a însurat cu Anica, fata văduvei Smaranda Alcăzoaia, cucoană scăpătată, „ce era de casa Bălşeştilor“, şi l-a făcut polcovnic de agie. Acesta a avut doi fii: unul, Grigore, a fost beţiv, a ajuns surugiu şi a murit. Celălalt, Dumitru, sub protecţia logofătului Lupu Balş şi în asociere cu cumnaţii săi, negustori greci, a arendat mai multe moşii mănăstireşti la munte, a derulat afaceri cu cherestea şi a făcut stare. Tot prin Lupu Balş a ajuns ban, în 1841, iar prin alte afaceri s-a lipit de beizadea Grigore Sturdza şi prin influenţa acestuia „au făcut o stare mare, negîndită de el vreodată, ş-au cumpărat moşie de veci şi s-au şi făcut şi agă.“ Dacă îi acordăm credit lui Constantin Sion, saltul unui fiu de ţigan la condiţia de boier de protipendadă este o realizare uluitoare. Asemenea performanţe nu pot fi atinse însă decît prin mijloace necinstite, gîndeşte suspiciosul Sion, care conchide într-o notă fatalistă: „sfîrşitul aş dori să trăiesc să i-l văd.“

Dincolo de frustrările personale – sau de castă, al cărei prestigiu social este serios erodat de concurenţa noii boierimi –, dispreţul mocnit al paharnicului este ecoul mentalităţii vremii. Chiar dacă le-au facilitat promovarea socială, marii boieri nu s-au socotit niciodată egali cu reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, şi cu atît mai puţin cu slugile ridicate la ranguri boiereşti. Mai mult decît atît, pe noii boieriţi, care nu ţineau de casa lor, nu se remarcaseră prin merite deosebite care să le justifice boieria, cumpăraseră rangurile sau săriseră treptele prevalîndu-se de diverse oportunităţi, i-au tratat cu dispreţ, acordîndu-le etichete de „ciocoi“ sau „parveniţi“. Tot aşa au fost eternizaţi şi în literatură, după cum bine povestesc, cu haz sau necaz, Ciocoii... lui Nicolae Filimon.

Dan Dumitru Iacob este cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu.