Cine merită să o traducă pe Amanda Gorman?

Publicat în Dilema Veche nr. 906 din 19 – 25 august 2021
Cine merită să o traducă pe Amanda Gorman? jpeg

Două persoane au marcat ceremonia de învestire a lui Joe Biden în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii. Prima dintre ele a fost Bernie Sanders care, alături de celebrele sale mănuși, a ajuns material de meme virale pe Internet. Cea de-a doua a fost Amanda Gorman, o tînără poetă de culoare care a recitat „The Hill We Climb”, poemul ei despre o societate fracturată ideologic și rasial, în care își exprimă speranța că aceste diviziuni pot fi depășite. Dacă, în contextul american, poemul a reprezentat un prilej de a reflecta la adresa trecutului și a posibilităților viitorului, în Europa lucrurile au stat diferit. Succesul de piață al Amandei Gorman s-a materializat într-un interes crescut al mai multor edituri europene de a traduce „The Hill We Climb”, însă acest proiect editorial a ridicat următoarele întrebări: cine merită să o traducă pe Gorman? Ar putea, oare, un bărbat alb din Catalunia ori o femeie albă non-binară din Olanda să transpună, într-un mod fidel, mesajul unui poem cu elemente de spoken word și slam poetry compus de o femeie de culoare care vorbește, printre altele, despre experiența sclaviei și a rasismului sistemic?

În ciuda turnurii lingivstice prin care a trecut filosofia la începutul secolului trecut, traducerile literare au suscitat, cel puțin pînă acum, un interes mai degrabă limitat printre urmașele și urmașii lui Socrate care au o aplecare în zona eticii. Cîteva articole și cărți disparate, alături de un manual publicat de-abia anul acesta la prestigioasa editură britanică Routledge, reprezintă un șubred punct de plecare pentru cineva interesat de stadiul cunoașterii în zona eticii traducerilor.

Aplecîndu-ne asupra datoriilor și drepturilor pe care traducătorii le au, consensul, cel puțin pînă acum, este că aceștia trebuie să jongleze cu următoarele aspecte. Pe de-o parte, au datoria de a fi loiali și fideli (nu doar într-un sens contractual, față de angajator, ci și hermeneutic, în relație cu textul tradus) și cît se poate de neutri (trebuie să li se facă doar puțin simțită prezența în textul pe care îl traduc). Pe de cealaltă parte, traducătorii beneficiază de un grad de libertate și creativitate fără de care traducerile ar eșua ca proiect artistic și ar putea, încă de acum, să fie externalizate către programe dotate cu inteligență artificială precum GPT-3 care folosesc deep learning pentru a produce texte asemănătoare celor pe care le-ar scrie o ființă umană.

Profil de traducător

Controversa creată în jurul Amandei Gorman s-ar putea să reprezinte însă o piatră de hotar importantă care va trasa noi granițe ale dezbaterii (fapt recunoscut de unii editori de carte europeni), în contextul în care avem de-a face, pentru prima oară, cu o discuție privitoare la profilul (altul decît cel strict tehnic, în sensul unor abilități teoretice și practice deprinse prin studiu și experiență) pe care un traducător ori o traducătoare ar trebui să-l aibă.

Din rațiuni de spațiu voi lăsa deoparte cazul scriitorului și traducătorului catalan Victor Obiols căruia i s-a adus la cunoștință, în cuvintele sale, că „nu ar fi avut profilul adecvat”, și mă voi concentra doar asupra ediției în neerlandeză a poemului. Deși inițial acesta ar fi trebuit să fie tradus de Marieke Lucas Rijneveld, o persoană non-binară care a cîștigat International Booker Prize în 2020 cu provocatorul lor roman The Discomfort of Evening, ei/ele s-au retras în urma presiunii din social media cauzată, între altele, de un articol scris de jurnalista Janice Deul. Aceasta s-a declarat șocată de decizia Editurii Meulenhoff de a-i nominaliza pe Marieke Lucas Rijneveld, susținînd că cel mai potrivit ar fi fost ca de această sarcină să se achite „o femeie, artistă de spoken word, tînără și cu o identitate de culoare asumată”. Rijneveld ar fi bifat doar una dintre trăsături – tinerețea.

O lectură caritabilă a intervenției lui Deul ne-ar face să ne întoarcem la ce spuneam cîteva paragrafe mai sus: ar fi putut Rijneveld să se achite de sarcina de a traduce poemul cu fidelitate pentru mesajul și stilul original și într-un mod neutru? Cîtă libertate creativă și-ar fi permis în traducere și ce impact ar fi avut la adresa produsului finit? Cum Rijneveld nu sînt vorbitori fluenți de engleză și nici nu se ocupă de slam poetry, obiecția lui Deul pare a fi, la prima vedere, parțial legitimă. Punctul din care poziția acesteia devine cel puțin specioasă vizează accentul pus și pe rasa celei care ar trebui să traducă poemul.

Într-un editorial publicat recent în cotidianul spaniol El País, Nuria Barrios, traducătoarea în spaniolă a poemului, atrăgea atenția asupra faptului că o asemenea perspectivă trădează o slabă înțelegere a meseriei de traducător și a actului creației artistice care presupune, intrinsec, imaginația. Traducătorii, spune Barrios, trebuie să fie doar niște facilitatori ai unui text care ne pun la dispoziție o creație artistică în limba noastră nativă grație imaginației lor, însă aceștia trebuie să se piardă în text, nu să fie vizibili. Actul traducerii trebuie să fie unul eminamente artistic, nu preponderent politic.

În plus, esențialismul metafizic pe care îl asuma Deul ar trebui să ne conducă nu doar la concluzia că o femeie nu poate să traducă fidel romanul unui bărbat, ori că o persoană trans nu este cea mai bine poziționată să traducă o poveste de dragoste între doi indivizi cisgender, ci și că actul artistic, literatura, rămîn blocate în clivajele care ne definesc holist, ca parte a unei comunități mai mari (fie rasiale, etnice, politice, sexuale ori religioase). Lumea lui Deul devine lumea unor enclave lirice sau epice în care, de fapt, ne este imposibil să-l înțelegem vreodată pe Celălalt pentru că niciodată n-am avut parte de toate experiențele subiective (atît individuale, cît și colective) ale acestuia. O asemenea teză este în totalitate în răspăr cu ceea ce filosoful american Richard Rorty denumea „narativismul etic”, poziția conform căreia literatura, în esență, reușește să facă tocmai aceasta: să ne dezvolte imaginația morală privitoare la alte moduri de viață și să ne ajute să concepem alte scenarii de viață în care, în ciuda diferențelor dintre noi, să putem trăi pașnic unii alături de ceilalți.

Deși nu avem nici un temei să credem că există o incompatibilitate a priori între a fi o persoană non-binară albă și a traduce un poem care descrie, între altele, soarta persoanelor de culoare într-o societate care încă suferă de pe urma rasismului sistemic, poate că există încă o lectură, tot caritabilă, a poziției pe care a exprimat-o Deul.

Conform unui studiu recent al Asociației Americane a Traducătorilor de Literatură, piața traducătorilor din SUA este dominată puternic de albi (73%), persoanele de culoare reprezentînd doar 2%. Deși nu am găsit date pentru spațiul european, nu cred că ar fi dificil să ne imaginăm că situația este relativ similară. Într-un asemenea context, poate că nu ar strica să ne revizuim puțin modul în care ne raportăm la temeiul în virtutea cărora considerăm că o persoană merită ceva. De cele mai multe ori tindem să credem că X merită Y pentru că a făcut Z. Cu alte cuvinte, optăm pentru o concepție compensatorie: X merită să traducă romanul Y pentru că pînă acum a dovedit că este o traducătoare excelentă dintr-un anumit gen literar. Meritul însă, ne spune filosoful american David Schmidtz, are și o componentă promisorie: merităm ceva nu doar pe baza a ceea ce am făcut pînă acum, ci merităm și o șansă pe care o evaluăm pe baza a ceea ce vom face ulterior. Este indubitabil, cred eu, că există numeroase artiste (multe dintre ele de culoare) care, ținînd cont de profilul poemului, ar fi meritat să primească o șansă la o traducere.

Nu în ultimul rînd, poate că la fel de indubitabil este că modul în care ne raportăm la traduceri ar trebui să se schimbe, prin introducerea competiției: fie că vorbim despre versiunea germană a „The Discomfort of Evening” (unde traducerea a fost asigurată împreună de trei femei cu biografii rasiale, etnice sau religioase diverse), fie că vorbim despre mai multe ipotetice versiuni în neerlandeză traduse atît de Rijneveld, cît și de artiști spoken word cu origini marocane ori surinameze, diversitatea de perspective s-ar putea, de fapt, să ne apropie mai mult de mesajul original al Amandei Gorman.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al ASE București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Foto: Camelia Toma, Muzeul Poezie(i), Iași

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.