Cine ar trăi într-o lume fără ştiinţe umaniste?

Se pune de ani buni problema corelării ofertei educaţionale universitare cu cerinţele pieţei muncii. Sistemul nostru de educaţie a fost criticat de nenumărate ori pentru nerealismul şi irelevanţa studiilor universitare parcurse de către absolvenţii săi faţă de nevoile angajatorilor privaţi. Majoritatea acestora se plîng că nu prea au ce face cu absolvenţii ieşiţi proaspăt de pe băncile universităţilor şi că sînt nevoiţi să investească imediat sume importante în formarea lor profesională. Statul nostru nu a fost niciodată în stare să vină cu nişte prospecţiuni şi să anticipeze nevoile pieţei muncii şi, în consecinţă, să aloce locuri la universităţile "de stat" pe care le controlează mai mult sau mai puţin, în virtutea autonomiei universitare. Astfel de anticipări nu au fost pînă acum nici la îndemîna facultăţilor, din lipsă de interes şi de know how. Ceilalţi actori care influenţează oferta educaţională sînt reprezentanţii "cererii", adică absolvenţii de liceu, îndrumaţi de părinţii sau de cei apropiaţi. Alegerea lor se bazează de cele mai multe ori pe "modă". Într-o perioadă de trei-patru ani se caută cu predilecţie ba medicina, ba dreptul sau ştiinţele economice, sau, acum, ştiinţele politice, fără ca viitorii studenţi să aibă prea mult habar ce vor face cînd îşi vor termina studiile. În acest context dictat într-o oarecare măsură de piaţa muncii şi de "modă", ştiinţele umaniste par a nu ţine pasul nici cu piaţa muncii şi nici cu moda. Astăzi ştiinţele umaniste reprezintă o alegere pentru cei cu vocaţie sau pentru cei care se tem de o concurenţă prea mare în procesul de selecţie pentru a accede la facultate. Iar vocaţia este ceva din ce în ce mai rar în România, principalul motiv fiind chiar învăţămîntul preuniversitar - a cărui calitate se degradează de la an la an. În lipsa unui învăţămînt liceal temeinic parcurs, educaţia umanistă - care pune accent pe spiritul "uman", pe fiinţa din noi - tinde să dispară ca dimensiune din educaţia românească. Vocaţia nedescoperită încă din învăţămîntul preuniversitar nu are cum să furnizeze cerere la uşile facultăţilor umaniste. O întrebare pertinentă, deşi pusă într-o notă uşor cam mercantilă, ar suna cam aşa: "de vreme ce unele specializări nu mai sînt căutate (necerute de piaţa muncii), atunci am face bine să le desfiinţăm?". Iar ştiinţele umaniste ar fi printre primele pe o astfel de listă. Dacă am face acest lucru, am comite o mare greşeală. Pe lîngă faptul că trebuie "să folosească", educaţia mai are şi funcţia de a crea cetăţeni. Iar ştiinţele umaniste nu pot lipsi din această ecuaţie. Dimensiunea lor, puternic formativă, din punctul de vedere al creării şi sedimentării valorilor morale şi civice contemporane, cele mai multe dintre ele de esenţă umanistă, este de neînlocuit. Atunci cînd se proiectează politici educaţionale şi se iau decizii cu privire la ce tip de învăţămînt trebuie încurajat şi sprijinit cu precădere, în mod strategic, nu trebuie să se uite întrebarea "în ce fel de societate vrem să trăim?". Da, este adevărat că ştiinţele informaticii şi ale tehnologiei comunicării produc o valoare economică adăugată cu mult mai mare (şi mai uşor de măsurat) decît ştiinţele umaniste şi raportat la termene de timp mult mai scurte. Dar, personal, nu mi-aş dori să trăiesc doar într-o lume de informaticieni. Soluţia pentru eficientizarea educaţiei şi ştiinţelor umaniste stă în a creşte atractivitatea acestora. În loc să le desfiinţăm, trebuie să le adaptăm, fără a le schimba însă esenţa umanistă. Viitorul student de la Litere sau Filozofie nu trebuie să creadă că singura opţiune pe care o va avea în viitoarea sa carieră este de a fi profesor într-un liceu sau o şcoală. Nu că ar fi ceva rău în a fi profesor, doar că într-o lume prea dinamică, cum este cea de astăzi, pentru tineri contează foarte mult pluralitatea şi varietatea opţiunilor. Tot ce au de făcut facultăţile umaniste este să-şi urmărească absolvenţii şi să vadă care sînt opţiunile acestora pentru angajare şi să încerce să-şi extindă şi revizuiască curriculum-ul, astfel încît să le dea mai multe şanse pe piaţa muncii propriilor absolvenţi. Asta înseamnă că nu trebuie ca o întreagă promoţie de absolvenţi ai Facultăţii de Litere, de exemplu, să fie critici literari sau scriitori. Adaptarea curriculum-ului nu trebuie să aibă ca finalitate transformarea acestuia. Trebuie menţinută baza umanisă. Pe lîngă materiile principale aflate pe grila facultăţilor, trebuie introduse (şi înlocuite) permanent materii conexe şi complementare care să realizeze mai bine legătura cu competenţele cerute pe piaţa muncii. De exemplu, aşa s-ar explica prezenţa mea în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde predau cursul de Management al Proiectelor Culturale, şi succesul de care s-a bucurat acest curs, livrat sub formă de opţional. După absolvire, studenţii se pot orienta către acest domeniu, relativ nou pentru noi, care este managementul de proiect, dar aplicat în zona ştiinţelor umaniste. Sînt nenumărate organizaţii ce pot atrage finanţări (inclusiv europene) care derulează proiecte culturale, cum ar fi traduceri literare, schimburi culturale sub diferite forme şi cîte şi mai cîte astfel de interacţiuni, toate folosind ca metodologie de lucru managementul de proiect, şi care ar fi inaccesibile (din punct de vedere financiar) în lipsa managementului de proiect. În acest fel, societatea noastră nu va fi lipsită de dimensiunea umanistă atît de necesară, iar absolvenţii vor avea o arie mai largă de opţiuni. Acesta este doar un exemplu, dar am întîlnit deja mai multe situaţii asemănătoare, unde, fără a-şi pierde orientarea umanistă, facultăţile încearcă să se adapteze la piaţa muncii. Creaţia publicitară, jurnalismul, turismul cultural sînt doar cîteva dintre industriile deschise absolvenţilor de ştiinţe umaniste, indiferent de specializare. Pe de altă parte, ar fi bine ca facultăţile umaniste să renunţe la pretenţii nefondate, cum ar fi aceea că ele trebuie oricum susţinute în virtutea unui drept intrinsec al lor, nu foarte clar enunţat. Folosind o comparaţie mai largă, acestea nu trebuie să pice în patima artiştilor care se cer subvenţionaţi de stat în virtutea faptului simplu că sînt artişti. Facultăţile trebuie să vină, la rîndul lor, în întîmpinarea nevoilor societăţii, să fie proactive şi să-şi atragă studenţii, cei care reprezintă cu adevărat dimensiunea puterii lor de negociere atunci cînd se alocă finanţări.