Cînd profesorul devine „cititorul inocent“ – interviu cu Monica ONJOESCU

Avem nevoie de literatura contemporană în programa școlară? Dar de literatură, în general?

Da, este nevoie de literatură în școală. La toate vîrstele, la toate tipurile de școli și la toate profilurile. Nu este vorba atît de studierea istoriei literaturii și a noțiunilor teoretice pe baza cărora se construiesc textele literare, ci, pur și simplu, de citirea cărților de literatură, clasice și contemporane, și nu neapărat numai a celor de pe raftul întîi. Motivul: marele lor potențial formativ. Obiectul literaturii este omul, iar în centrul ei este cunoașterea lumii în care trăim. Cîndva, pe baza epopeilor homerice, copiii deprindeau poezia, puteau învăța gramatica, retorica, medicina, astrologia, fabula, istoria, moravurile, arta militară, politica, principiile filozofiei, arta culinară ș.a.m.d. Astăzi, chiar dacă sîntem într-o epocă de ofensivă a tehnologiei și științei, literatura ar putea avea un rol asemănător. Nu în sensul că învățăm – citind literatură – fizică, matematică, psihologie, istorie, economie politică (cu toate că de multe ori învățăm), ci în sensul că umanizează abstracțiile, legile, teoriile, înlocuiește generalul legilor, teoriilor cu particularul, concretul, cu bogăția manifestărilor vieții umane. Iar pentru că timpul nostru e prezentul, e firesc să ne intereseze și pe noi, și pe copii ce se întîmplă cu noi, ce simt cei de vîrsta noastră și a lor.

Programele disciplinelor sînt documente oficiale pentru educația formală, instituționalizată, care se desfășoară în cadrul sistemului oficial de învățămînt și reflectă politicile educaționale ale unei țări la un moment dat. Sistemele se schimbă greu, la intervale de 15-20 de ani, și nu întotdeauna în bine. Noul plan-cadru este cam același cu cel vechi. Același lucru se poate spune și despre programe – cel puțin despre cea de română. Dar, împotriva percepției generale, literatura contemporană își are locul și în programa în vigoare, iar noua programă de gimnaziu merge și mai departe, în sensul că nu se mai limitează numai la literatura română și renunță la recomandarea ca în fiecare clasă de gimnaziu să se studieze texte din autori reprezentativi. Lasă la latitudinea profesorilor și a autorilor de manuale alegerea textelor pe baza cărora vor forma competențele prevăzute ca obligatorii, evaluate prin examene, de al căror rezultat depinde admiterea în școli bune care le garantează viitorul succes profesional.

Mi se pare, dacă tot m-ați întrebat de programe, că marea lor carență se află în altă parte: în felul în care se abordează literatura, indiferent dacă este clasică sau contemporană, și nu se prea întrevăd semne nici în programele noi că s-ar produce o schimbare de viziune. Să mă explic: literatura este văzută doar ca o formă de comunicare, atipică, ce-i drept, dar, pînă la urmă, tot un mod de a comunica şi care, dacă dorești să citești un pic subversiv noua programă, cum de alt­fel au făcut-o mulți profesori cînd li s-a cerut părerea, intră cam pe acolo pe unde sînt SMS-ul, afișul publicitar, reclama, rețeta etc. Și poate nici măcar aceasta nu e rău, pentru că nu putem să facem abstracție de prezența masivă a acestor texte în viața copiilor. Rău este că se deturnează în continuare rostul literaturii, care nu e văzută ca un discurs despre om, ci doar ca un vehicul, ca o colecție de texte-suport (horribile dictu) pentru concepte ce țin de teoria literară: perspectivă narativă, eu liric, epitete, comparații etc. Nu îi vom face pe elevi cititori de literatură învățîndu-i să le identifice într un text și eventual să le „explice“, memorînd șabloane care se pot aplica în orice situație, dar care, reproduse corect, sînt evaluate cu note maxime la examene. În cel mai bun caz îi vom face să se plictisească. Spun profesorii că aici este cheia respingerii de către mulți elevi a lecturii literaturii. Ei, de fapt, resping nu lectura cărților autorilor canonici, ci modul în care acestea se citesc. Aceiași elevi, care îți mărturisesc că mor de plictiseală numai cînd aud de „Luceafărul“ și de Baltagul, cînd sînt lăsați de capul lor, adică nu li se cere lectură ca la școală, găsesc satisfacții în a citi și a discuta la nesfîrșit nu numai despre cărțile recomandate de prieteni, ci și despre „Numai poetul…“ și „Memento mori“, despre Creanga de aur și Enghidu. Pe lectura lor făcută într-un mediu informal și pe frustrarea profesorilor, nemulțumiți de rezultatele muncii lor, am mizat atunci cînd am inițiat, acum mai bine de 13 ani, „Cercurile de lectură“, program care, în timp, s-a extins la nivelul întregii țări, partea practică fiind dublată de una de cercetare didactică, și program despre care cred că a avut un rol în schimbarea predării literaturii în cazul unor profesori. Interesant este că, atunci cînd i-am căutat justificarea teoretică, i-am găsit fundamentarea în literatura contemporană. Ne-am găsit modelele în cititoarea lui Italo Calvino din Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în micul vagabond și în Anibalector din Cititorul din peșteră al lui Rui Zink, în copiii dintr-un cartier proletar al Parisului și în profesorul lor de literatură din Comme un roman și Necazuri cu școala ale lui Daniel Pennac, în cititoarea din „Cuiburi de hîrtie“ din Exuviile Simonei Popescu. În cercuri se citesc și se discută liber de cele mai multe ori despre cărți din literatura contemporană. Și chiar dacă se citește multă literatură străină, sînt profesori, mai puțini, e drept, care și-au propus să se axeze pe lectura poeziei române contemporane. Alții își fac un titlu de glorie din a citi numai cărți recente pentru copii scrise de autori români, iar dacă se parcurg listele de cărți ale cercurilor, veți avea poate surpriza să găsiți cărțile Aglajei Veterany, Kinderland-ul Lilianei Corobca, Zilele regelui, Băiuțeii și multe altele.

Care credeți că este reprezentarea elevilor despre un scriitor? Cum arată, ce face el?

Nu știu dacă sînt interesați neapărat de cum arată el. E sigur că nu îl văd ca pe o vedetă. Mai curînd sînt interesați de ce scrie. Acum mai bine de zece ani, cînd scriitorii români contemporani pentru copii erau practic inexistenți, ne-am propus, vreo treizeci de profesori, să facem o mică cercetare asupra intereselor de lectură ale elevilor. Ne interesa și ce fel de cărți și-ar dori să citească co­piii de la primar și gimnaziu. În cazul meu, după ce am colindat prin cîteva librării din centrul Clujului și singura ofertă de carte românească pe care am găsit-o era Cireșarii, am ajuns la o clasă a VI-a de la o școală gimnazială tot din centru ca să iau, „pe viu“, pulsul intereselor copiilor. Ca să scot discuția din atmosfera școlară, am început să le spun o poveste „din imaginație“ despre un autor tînăr pe care îl cunosc și care ar dori să scrie o carte pentru copii, este prea timid ca să vorbească direct cu ei, dar tare ar vrea să le cunoască preferințele. Co­piii au fost foarte dornici să-l ajute, făcîndu-i nenumărate recomandări. Îmi amintesc că le-am adunat într-un fel de portret-robot al cărții și le-am sistematizat în vreo zece categorii. Acțiunea trebuia să se petreacă în zilele noastre, locul în­tîmplărilor trebuia să fie Clujul, dacă se poate chiar unul foarte asemănător cu școala lor. Aveau o imagine clară despre cum trebuie să fie personajele, ce nume ar trebui să aibă, ce vîrstă – bineînțeles, vîrsta lor –, cum să fie îmbrăcate, de ce ar trebui ca pe parcursul cărții să treacă printr-o transformare. La fel de clare erau ideile lor despre cum ar trebui să evolueze povestea – să se întîmple repede, multe lucruri, despre deznodămînt – happy-end, despre atmosferă – neapărat „haioasă, dar poate să fie și un pic horror„ –, despre „învățătură“ – trebuie să existe, nu prea multă, însă e important să fie una potrivită pentru vîrsta de 13-14 ani. Nu m-au întrebat nimic despre cum arată autorul, ce nume are și cum se îmbracă. Ceea ce mi s-a părut interesant era că toți voiau cărți „realiste“, deși începuse voga lui Harry Potter – primele volume deja erau incluse în listele lor de lecturi. Nu știu dacă situația este valabilă numai pentru copiii din România, dar după momentul Harry Potter și imitatorii, după o perioadă destul de scurtă cînd au fost la modă, mai ales printre adolescente, poveștile cu vampiri, în preferințele copiilor și adolescenților – poate și ale editorilor – se mențin de cîțiva ani constant cărți inspirate din realitate. Și încă un lucru pe care l-am găsit interesant: nu ei, ci mai degrabă maturii grijulii, care vor să-i ferească de orice traumă, sînt înspăimîntați că le-ar cădea în mînă copiilor cărți care vorbesc despre boală, diverse handicapuri și moarte. Cea mai bună dovadă e că în topul preferințelor lor intră cărți ca Oscar și tanti Roz, Minunea, Tabăra, Flori pentru Algernon, Băiatul cu pijamale în dungi, Sub aceeași stea.

Care este rolul profesorului pentru a-l aduce pe scriitor mai aproape de elevii săi?

Depinde din ce perspectivă privim „a l aduce aproape“. Dacă vorbim în sens figurat, pentru a-l aduce mai aproape de cărțile unui scriitor, un profesor trebuie să fie el însuși un pasionat cititor de literatură, să-și iubească elevii și să fie dornic să le împărtășească ce anume găsește el extraordinar în cărți. De altfel, acesta este profesorul pe care și-l doresc și elevii. Mai trebuie să fie convins că literatura îi poate face, dacă nu mai buni, în orice caz mai capabili să pună și să-și pună întrebări; trebuie să fie dispus să-și sacrifice din timpul lui liber, discutînd cu copiii despre cărți în tot felul de activități nonformale de tipul cercurilor/cluburilor de lectură. E important să nu se lase descurajat de declarațiile elevilor că e o pierdere de vreme să citești și să persevereze; nici să nu-și facă iluzii că efortul îi va fi răsplătit și peste noapte toți elevii lui vor deveni cititori și nici că va primi un punctaj în plus la evaluarea de la sfîrșitul anului. În afară de aceasta, trebuie să fie dispus să renunțe la autoritatea lui de profesor care are soluții pentru orice, să găsească în el resursele pentru a reveni la starea de „cititor inocent“, să nu cenzureze niciodată direct gusturile ori părerile copiilor, oricît de naive și fără substanță ar fi. Și acestea ar fi doar o parte dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un „consilier de lectură“, care nu trebuie să fie neapărat un profesor de limba și literatura română. Dacă mă gîndesc bine, probabil că sună cam lipsit de simțul realității ceea ce v am spus. Dar m-am bazat pe ceea ce spun profesorii înșiși și pe ceea ce spun despre ei, poate că nu imediat, ci după ce ajung maturi, elevii lor.

Ce ar trebui sa facă scriitorul contemporan pentru a se apropia de elevi?

Cred că, mai întîi de toate, ar trebui să-și trateze cititorii ca pe niște ființe „în carne și oase“, cu individualități distincte, și nu ca pe o masă amorfă, dispusă să le soarbă cuvintele. Copiii și adolescenții au nevoie să se exprime și fie ascultați. Sînt fericiți atunci cînd sînt tratați de la egal la egal. Acesta e unul din primele lucruri pe care le-am învățat odată cu „Cercurile…“. Să nu te situezi în afara „cercului“, explicînd copiilor ce și cum să facă, ci să te afli în cerc, alături de ei. Să știți că nu e un lucru foarte ușor, mai ales atunci ești profesor. Pînă la urmă, mulți dintre noi au învățat să-și țină ascunsă agenda și chiar le-a plăcut să revină la starea de „cititor inocent“, mai ales atunci cînd au văzut că dă rezultate.

Apoi, dacă nu primesc invitații, ar trebui să se autoinvite. În ultimii ani am văzut că diferitele filiale ale Uniunii Scriitorilor propun școlilor parteneriate în care se prevăd vizite ale scriitorilor. La Cluj, la Festlit, a intrat în tradiție un fel de desant scriitoricesc, cînd grupuri de scriitori se deplasează prin școli. Din cîte știu, și la Iași ori la Bistrița se întîmplă la fel.

Iar dacă un scriitor vrea să scrie despre copii și pentru copii, cred că ar trebui să facă un efort să-i cunoască pe cît mai mulți și din medii cît mai diferite. Nu cred că este suficient să se inspire doar din propria biografie, nici să aplice o rețetă de succes. M-am convins că majoritatea copiilor depistează orice ton fals. Prin 2006, la o conferință ANPRO care avea ca temă valoarea formativă a literaturii pentru copii, un grup de profesori a prezentat rezultatele unei microcercetări referitoare la felul în care adolescenți de 15-16 ani se regăsesc într-o carte cu copii. Era vorba de Cruciada copiilor de Florina Ilis, carte bine primită de public și de critică. Spre deosebire de profesori, interesați de substanța cărții, pe copii i-au deranjat unele inadvertențe. Concluzia lor: autoarea nu s-a documentat suficient, trebuia să ia un copil pe lîngă ea ca să afle ce preferințe muzicale au și cum vorbesc cei din generația de 14-16 ani.

Monica Onojescu este profesoară de limba şi literatura română, coordonatoarea proiectului „Cercurile de lectură“.

a consemnat Adina POPESCU