Cînd creierul trage chiulul
Vizitînd muzeul unde sînt expuse lucrările pictorului belgian René Magritte, m-a fascinat legenda despre povestea biografică a acestuia pe care am regăsit-o prezentă în multe dintre tablourile lui. Mama pictorului a suferit de o afecțiune psihică și a avut mai multe tentative de suicid. Ea și-a pus capăt zilelor prin înecare în rîul din apropierea casei. Corpul mamei a fost găsit avînd fața acoperită de fusta pe care o purta. Legenda spune că micuțul René ar fi fost de față atunci cînd corpul neînsuflețit al mamei a fost găsit. Lucru care s-a imprimat în memoria copilului care era pe atunci și care s-a manifestat la vîrsta adultă prin acoperirea chipurilor personajelor pictate cu un văl (într-un celebru tablou al acestuia vedem un om care are un măr în loc de chip).
În momentul producerii unei traume, psihicul nostru are capacitatea să blocheze realitatea atunci cînd intensitatea emoțională este prea mare, iar eul nostru nu poate gestiona durerea, depozitînd-o în inconștient. O traumă blocată și reprimată poate sta mulți ani ascunsă în inconștientul nostru fără ca noi să fim conștienți de amintirea respectivă, mai ales dacă trauma s-a produs la o vîrstă fragedă, mecanismele noastre inconștiente de apărare își fac treaba prin blocarea suferinței psihice, fiindcă nu avem încă structura psihică formată pentru a face față traumei. Deși, confruntați cu o traumă majoră, nu avem o structură pregătită, avem în schimb reziliența, tot un mecanism de apărare, prin care să o gestionăm.
O formă a rezilienței psihice este „chiulul”, aici cu sens de retragere a stării noastre de conștiență atunci cînd realitatea este mult prea dureroasă. Această formă de reziliență devine un chiul sănătos care ne protejează atunci cînd nu avem resurse psihice să facem față evenimentelor din viața noastră. Dar trauma revine la suprafață prin diferite manifestări somatice ale organismului, dar și prin vise. Freud este cel care a acordat multă atenție interpretării viselor, fiind de altfel și cel care a formulat pentru prima oară o teorie despre partea inconștientă a psihicului nostru, spunînd că în acesta se află un izvor nesecat de dovezi care merită analizate. În acest izvor numit inconștient depozităm acte, părți ale eului nostru care ies la suprafață în faza conștientă prin imagini, cuvinte, acte creative, dar și prin manifestări somatice anxioase cum ar fi senzația de lipsă de aer, migrene, stări de deznădejde, lipsa bucuriei etc.
Creierul nostru are un pattern similar cu al altor creiere, la fel cum chipurile noastre au pattern-uri similare: nas, ochi, gură. Diferă forma și dimensiunea de la un individ la altul, dar variația este limitată, nu vom avea ochi pătrați, la fel se va întîmpla și în cazul creierelor noastre, regulile generale sînt aceleași, iar fiecare creier are propria individualitate. Creierul este alcătuit dintr-o rețea de axoni care conectează neuronii. Avem miliarde de neuroni care la rîndul lor au miliarde de conexiuni între ei, care se produc după tiparul general. Fiind creiere diferite, conexiunile neurale se produc diferit de la un om la un altul în funcție de tiparele de conexiuni presetate de genele noastre, de mediul intrauterin, de experiențele individuale unice din mediul în care ne dezvoltăm, ceea ce va duce la multiplicarea unor conexiuni și la reducerea altora, îngroșînd căi neurale sau slăbindu-le pe altele datorită experiențelor acțiunilor noastre. Dacă anumite tipare de conexiuni neurale trag chiulul, acest lucru poate însemna la propriu un dezechilibru în chimia și biologia organismului nostru.
Corpul nostru și creierul nostru funcționează perfect, dacă avem șansa să ne naștem sănătoși, dar ceea ce facem noi pe parcursul vieții îl îmbolnăvește, și aici mă refer de la modul cum ne îngrijim corpul, pînă la gîndurile, sentimentele care ne locuiesc, emoțiile pe care le trăim cel mai des și, desigur, acțiunile noastre. Lipsa unei griji față de viața noastră emoțională duce la modificări ale căilor neurale și implicit ale comportamentelor noastre. Sîntem ceea ce gîndim.
Neurocercetătorul și neurologul Antonio Damasio scrie despre procesele de învățare și memorare, cum acestea sînt cele prin care cizelăm, modelăm, formăm, facem și refacem scheme ale conexiunilor individuale de la naștere pînă la moarte, dacă acestea nu sînt întrerupte de boala Alzheimer. În bolile degenerative ale funcțiilor cognitive, structura care se deteriorează e hipocampul, care este responsabil de memorie, se află localizat în lobul temporal și care reglează nivelul stresului. Pe scurt, dacă părți din structura creierului nostru trag chiulul vom fi afectați major în funcționalitatea noastră. Atunci cînd vorbim de un nivel crescut de stres, creierul nostru este inundat de cortizol, catecolamină și epinefrină, iar pe o durată îndelungată de timp aceasta va duce la micșorarea la propriu a hipocampului. Vestea bună vine din faptul că, dacă practicăm învățarea informală și consumul de cultură prin repetiție constantă, procesele memorării și învățării se vor menține într-o formă de înaltă funcționare și sănătoasă.
O altă formă a chiulului sănătos este somnul. De altfel, studiile care există azi ne confirmă beneficiile uriașe ale acestuia. Părinții știu cînd copilul lor are nevoie de somn, este ceva care vine din înțelepciunea ancestrală: atunci cînd comportamentul unui copil mic devine agitat, iar starea emoțională a lui este una de iritare, părinții știu că acesta e obosit și trebuie să doarmă. Studii efectuate ne arată cum prin odihnă ne reglăm emoțional, reducem nivelul stresului și ne simțim mai bine. Chiulul în acest fel este unul recomandat, iar cercetările existente au făcut ca marii lideri să ia în considerare necesitatea siestei. Compania Google, cu sediul în Silicon Valley, a pus la dispoziția angajaților săi o „capsulă de somn”. Angajații își pot lua o pauză și pot programa 30 de minute în capsula de somn, deoarece cercetările au arătat că un somn scurt de o jumătate de oră îmbunătățește atenția și concentrarea, iar în economia unei zile este un cîștig uriaș pentru productivitatea și performanța noastră.
Deși am fi tentați să credem că ne lăsăm în brațele moi ale somnului, iar starea noastră de conștiență dispare și alunecăm într-o dulce uitare, în fapt creierul nostru reface, face, codează, decodează și recodează, atunci cînd dormim, numeroase funcții ale acestuia, ceea ce este un cîștig important pentru memorie și învățare prin consolidarea lor, împiedicînd uitarea. Studii corelate ne arată că privarea de somn sau lipsa calității acestuia duc la comportamente de nervozitate, uneori chiar antisociale, la depresie, obezitate, boli cardiovasculare și consum ridicat de tehnologie care inhibă producerea melatoninei. Melatonina este hormonul care transmite către creier și corp mesajul că s-a făcut întuneric, deoarece creșterea nivelului melatoninei în corp începe la asfințit și transmite semnalul că este timpul să ne pregătim de culcare. Sînt mulți factori care pot împiedica somnul, de la consumul de diferite substanțe care-l inhibă pînă la nivelul ridicat al cortizolului, dat de un nivel crescut al stresului. Cert este că privarea de somn e întotdeauna legată de apariția unei tulburări psihice și se regăsește în tulburările psihice majore.
Nu numai somnul împiedică uitarea, dar și simpla stare de meditație sau de plimbare în natură o fac. Chiulul în natură este necesar datorită beneficiilor uriașe pe care le are pentru starea noastră emoțională. Atunci cînd petrecem timp în afara locuinței sau a spațiului de muncă, adică nu ne petrecem viața doar pe pilot automat – acasă/serviciu –, starea de liniște și calm devine predominantă, reducînd nivelul hormonilor stresului, ceea ce duce la o echilibrare chimică a organismului și a creierului nostru. Introducerea obiceiului de a merge pe jos zilnic este un cîștig cu multiple avantaje, pe unele dintre ele poate nu le vom descoperi niciodată, dar cele cunoscute le simțim în starea noastră imediată de bine.
La fel – și aici asociez a trage chiulul cu o stare de relaxare și nu cu lipsa responsabilității și cu refuzul de a te maturiza –, chiulul poate fi și un mecanism de autoapărare atunci cînd sîntem supraîncărcați cu sarcini administrative ale vieții. Poate fi un mecanism de evadare din prea multul unei vieți în care încercăm să deținem controlul, la fel cum este și în traumă, cînd creierul nostru blochează amintirile traumatice cărora nu le poate face față deoarece intensitatea emoțională este prea mare. La fel și dorința noastră de predictibilitate, care duce implicit la o nevoie de a avea totul sub controlul nostru, va duce la o supraîncărcare, iar acest tipar comportamental va deveni în timp traumatic, un tipar anxios și compulsiv, care ne va afecta modul de a fi prezenți în viața noastră și de a trăi bucuria. Vrem să credem că tinerețea și sănătatea ne sînt veșnice și să tăgăduim efemeritatea vieții, iar prin încercarea de a deține controlul doar evităm realitatea. Realitatea este că trăim cu toții o angoasă de fundal, că viața este finită, că într-o zi totul se termină și că doar un sens mai înalt decît propriile noastre nevoi ne va aduce o stare de echilibru și de acceptare a impredictibilității acesteia și a locului nostru în ordinea lumii. Oamenii care trăiesc în echilibru sînt cei care acceptă impredictibilitatea vieții.
Dar, ca să revin la tema chiulului, cred că avem nevoie să chiulim din cînd în cînd de la responsabilități, să facem și lucruri atipice pentru rutina zilnică a vieții, să ne luăm o zi liberă în mijlocul săptămînii în care să facem ceea ce dorim, de la dat o fugă la mare pînă la a sta, a citi și a lenevi în vîrful patului sau a ne plimba ca și cum ar fi o zi de duminică blîndă. Cred că pentru un echilibru al sănătății noastre emoționale ar trebui să ne dăm voie să chiulim puțin de la realitate, retragerea din rolul de adult responsabil fiind uneori o necesitate pentru sănătatea noastră.
Cătălina Dumitrescu este psiholog.
