Cinci luni în Sicilia: amintiri despre lejeritate
„ Sicily is the key to everything. “
Goethe
O informație de cunoscător: dacă stai pe terasă la Tassi în Letojanni, și-ți bei liniștit espresso-ul de dimineață privind molcom spre mare, poți ști cît este ceasul în funcție de momentul cînd trece mașina de gunoi. Poți ști și ce zi a săptămînii este, dacă te uiți la ce adună mașina, în pungile presărate la cîțiva pași una de alta. Poți ști dacă e zi lucrătoare, în funcție de cît de lungă e coada de mașini din spatele mașinii de gunoi care oprește, ridică, mai face zece metri și oprește iar. E o procesiune, un fel de marș al rușinii în fiecare dimineață, te vede toată lumea ieșită pentru promenadă că te-ai trezit tîrziu și ai plecat tîrziu de acasă. Știu asta sigur, cinci luni de locuit în orașul Letojanni sînt suficiente pentru a afirma asta cu tărie.
„Orașul” e un cuvînt mare. Letojanni e un orășel minuscul așezat la malul mării, în sud-estul Siciliei, între Catania și Messina. În afara sezonului turistic, populația e de cam 2.800 de locuitori. În sezon, aceasta crește de cam zece ori. Dar, după luni întregi de pandemie care a sufocat turismul, din octombrie 2020, preț de cinci luni, populația de turiști am fost eu și partenerul meu.
Cînd am ajuns, planul era să stăm cîteva săptămîni, o escapadă într-o libertate calmă, într-o perioadă apăsătoare în care era nevoie. Altfel de libertate decît cu ce-am fost obișnuiți, și nici nu mă refer la Amsterdam, unde decadența e în continuu proces de limitare – pentru că ce e mult e mult, și prea mulți dintr-un gen de turiști vizitează anual orașul. O escapadă la soare, la ceva altfel. Și, cum octombrie era trecut de jumătate, noiembrie s-a făcut decembrie. A venit și Crăciunul, cu panettone și cactuși verzi ornați cu portocale și cu luminițe. Apoi a venit Anul Nou, urmat de ianuarie și februarie. Și-apoi s-a făcut martie. Cu fiecare lună și cu fiecare mașină de gunoi patrulînd domol tot lungomare, noul a devenit obișnuit și tare confortabil – un episod de viață siciliană într-o atmosferă de lentoare.
Hotelurile goale, restaurante închise, fără turiști – ce rămîne e viața simplă la pas mic dintre sezoane. Atmosfera caldă, printre lămîi și portocali, e prezentă toată iarna. Și miroase a flori în fiecare seară, și totul e bine și e simplu și seren, în special atunci cînd n-ai nici o așteptare. Bărbații pescuiesc pînă tîrziu în noapte. Rufele atîrnă înșirate la balcoane. Uneori marea crește și aduce un miros de sare, cu valuri mari care ajung pînă pe trotuare. Cîteva zile, apoi se retrage și soarele revine. Și printre răsăriturile de soare în nuanțe de portocaliu puternic, și apusurile în culori pastel de mov și roz, legate între ele de un cer albastru, m-am întrebat adesea în acele luni: de ce are nevoie un om cu-adevărat ca să îi fie bine? Dacă nu asta, atunci ce? De ce o viața-n pas domol nu ar fi de ajuns?
Ziua începea mereu la fel, după o noapte lungă de dormit în zgomot de valuri. Dimineață mă trezeam la cîțiva pași de mare. La răsărit, un aer lăptos în nuanțe de pasteluri calde îmbrăca marea. Pescarii erau plecați deja de cîteva ore pe mare, pisicile erau treze pe acoperiș, iar Calabria se vedea etern, la fel, în depărtare.
La început am trecut printr-o perioadă – scurtă, dar intensă – de adaptare. Am crezut că am găsit un potențial de inovare: nevoia unui algoritm care să-ți calculeze momentul ideal în care să ieși la cumpărături și să nu dai de vreo excepție perturbatoare. Ești în Letojanni și te duci să-ți faci copii xerox la buletin? Scrie mare că miercuri între 13,35 și 16,23 e închis. Ți-e foame de-ți dau lacrimile? E siesta. Hîrtie igienică? Azi e duminică, nici iarba nu crește. Simțeam că am mare nevoie de un ghid de navigație.
Dar măcar pe un păr frumos m-am putut baza în toată perioada. Dintre toate, saloanele de coafură nu s-au închis în toată perioada pentru că au intrat la „necesitate”. Nu poți să arăți oricum cînd stai acasă sau cînd te uiti la mare. Doamnele de la coafor – Giuseppa și Giusy – mă știau chiar bine. În zilele ploioase cînd mergeam să îmi fac părul, puneau vechi cîntece italiene și cîntam toate trei.
Într-o bună parte, în Letojanni se circulă în mașini mici. Fiat-uri de felul acelora care-ți dau impresia că trebuie să te contorsionezi și să te împingă nițel un vecin ca să poți intra în ele. E bine să fii mic dacă apeși vîrtos pe accelerație cînd gonești dement pe străzi pe care e neclar dacă e loc de două biciclete alăturate. Dacă n-ai vizibilitate, nu contează, e riscul la care s-a expus sinucigașul pieton care îndrăznește să meargă domol și neatent pe stradă.
Cu viața în Sicilia, încet-încet, mi-a revenit acel sentiment de potențial de improvizație pe care-l știu de copil, dar îl uitasem. Te încurcă un semn de circulație? – n-are rost să te consumi. Îl muți și gata. Ceea ce nu ai îți faci din ceea ce ai. Dacă te deranjează ceva, pui mîna și rezolvi manual, asta dacă ai puțină imaginație.
La Poste Italiane e ca la Poșta Română, doar că e italiană. Intri cu un simț de reverență, să nu superi, pui mănuși, faci un plocon și știi că nu ești tu șeful. E bine să nu uiți și, în general, e bine să cunoști pe cineva. Eu cunoșteam pe aproape toată lumea, sau mai bine zis toată lumea mă cunoștea pe mine, eram singura turistă din sezonul 2020. Ce ar fi putut fi mai bine?
Și să te adaptezi este ușor dacă știi cîteva lucruri de bază. În Sicilia, cam jumătate din populație poartă ca nume o variațiune de la Giuseppe sau de la Giuseppina. Dacă vrei să intri undeva și ești întrebat la cine ai venit, zici „la Giuseppe” și sigur treci ca prin brînză. Pentru un aer proaspăt și englezesc, Giuseppinele mai tinere se prezintă „Giusy”. Propoziții de genul „Pepe i-a zis lui Pipo despre Peppa“ nu sînt tongue twisters, ci sînt realitate.
La prima oră, Roberto-pescarul îmi dădea mesaje. Era rutina noastră. „Biancaaaa, azi ce vrei?” era un fel de „bună dimineața“. Și dacă cumva nu aveam bani – numerar, se înțelege –, nu era o problemă. Roberto mă trecea pe caiet, luam și plecam mai departe. „Vrei o sepie frumoasă?”, m-a întrebat într-o dimineață. Nu mai gătisem nicicînd o sepie – ce să mai zic de una frumoasă –, dar Roberto nu era genul care se intimidează. Bărbații nu se intimidează de nimic în Sicilia. Și asta e de reținut căci e de bază.
Ce e drept, stînd în Sicilia, am început să gătesc ca o adevărată gospodină siciliană, cu lecții și indicații de la el și de la mai toată lumea din oraș. În Sicilia, să învîrți în oală nu e doar o necesitate, ci esența vieții. Dacă mănînci prost e fiindcă ești străin, nu știi ce e bun și nu comunici. Fiecare om pe care l-am întîlnit era mare amator să povestească în detaliu, pas cu pas, cîte o rețetă culinară. Nici un moment nu pare irosit în prea multe cuvinte cînd vine vorba despre mîncare. Și am prins destul de repede. Secretul bucătăriei siciliene e acela că gustul se construiește treptat, în straturi, de la bază. După cum mi s-a spus foarte ferm: la noi nu e ca la „francezii ăia” care nu știu să gătească și aruncă sosulețe de tot felul pe deasupra, ca să-și mascheze neștiința.
Eu n-aș fi vrut să fiu ca „francezii ăia”, mi-ar fi fost rușine. Așa că am ascultat, reținut și notat, apoi am făcut așa cum mi s-a spus. Mi s-au cerut constant, aproape zilnic, poze ca să dovedesc că nu o dau în franțuzisme. Și, lună după lună, am documentat minuțios atît procesul, cît și rezultatul. În toate lunile alea, gătitul mi-a adus o neașteptată bucurie, iar procesul a devenit o formă de explorare. Și cu fiecare fotografie trimisă ca dovadă, am primit nu doar apreciere, dar și un fel de încuviințare că „de-acum ești de-a noastră”.
Făcutul mîncării e un ritual complex. Ingredientele se cumpără pe rînd, în fiecare zi, prilej de socializare și de promenadă. La măcelarie nu intri, nu spui direct ce vrei și apoi ieși. Întîi mai zici despre tine, ei despre ei, te mai uiți, întrebi dacă e proaspăt, îți mai dai și cu părerea. Și în scurt timp, duse au fost vremurile cînd, cu amatorism și ezitare, mă holbam în galantar neștiind ce e ce. Cel mai bun pecorino și cea mai proaspătă carne acum știu unde sînt.
Într-o seară, m-am dus la prăvălie să iau roșii de la Gaetano. Vorbea la telefon, șoptit – „Și are pașaport?”, întreba. „Și cînd poate s-o trimită aici, că o aștept?” M-am prins pe loc că pe sub lăzile de roșii se ascunde un trafic de persoane. Am ascultat cum insista să o trimită cît mai repede, căci el așteaptă și are nevoie de ea. O iapă arabă s-a dovedit a fi. Cu acte, frumoasă, mi-a arătat și poze.
Nu mai știu cînd am simțit pentru prima dată că-s de-a casei. Să fi fost prima dată cînd cineva m-a trecut pe caiet? Cînd am întîrziat prima dată la munca mea virtuală pentru că am stat la prea multe povești pe lungomare? Sau poate atunci cînd sistemul de sunat și scris politicos a fost înlocuit de un urlet de „Bianca, vieni fuori!” la fereastră? Dar mi-a fost drag de fiecare dintre acestea, de sentimentul de incluziune. De lentoare. De vinurile băute seara după muncă în întîlniri spontane, neplanificate. De un cer albastru pe care poți conta zile în șir. De graba fără grabă. A început să-mi fie drag de mine trăind în lumea în culori și flori, lămîi și portocale. O nostalgie plină de iubire, temporară, într-o perioadă percepută aproape de mai toți și simțită ca o stagnare.
În Sicilia am primit o carte: prima dintre cele zece „Lecții americane“ scrise la invitația Universității Harvard. Italo Calvino propune lejeritatea ca valoare fundamentală, cuvînt-cheie. Lejeritatea lui Calvino nu este frivolă și nu este despre inconsistență, ci grijulie. Lumea e apăsătoare, opacă și inertă. Pentru Calvino, căutarea lejerității e o reacție la apăsarea vieții. Ea nu înseamnă o înstrăinare față de lume, ci, în mod contraintuitiv, un fel de aprofundare și o cale de a accede la un alt loc unde să-ți poți găsi forțele cu care să poți modifica realitatea. Prin filtrul cald de lumină siciliană, la malul mării, lejeritatea e tangibilă și vie. Și deși în Sicilia trecutul este și esență, și o apăsătoare moștenire, gîndul la el, la toate succesiunile care au creat această lume păzită de un vulcan activ, Etna, căruia localnicii îi spun „mama”, evaporează ceva din apăsarea acestei perioade lungi de criză.
Dar perioade dificile au tot fost. Sicilia este dovada vie. Casa în care am locuit exista de pe la 1700. Este o casă din piatră, acum renovată. Dar atunci cînd a fost făcută, de pe mare ar fi putut veni pirații, și-am aflat că în subsol au fost găsite arme și un compartiment secret în care te-ai fi putut ascunde. Un mic detaliu izolat într-o istorie mult mai complicată, definită de perioade succesive de ocupație. Întîi au venit fenicienii, apoi grecii care au ajuns la Naxos, un orășel mai jos de Letojanni. Apoi s-au succedat romanii, vandalii, ostrogoții, bizantinii, arabii și normanzii, iar apoi Bourbonii. O insulă atît de bogată, în care lumea a fost mai tot timpul săracă. O insulă în care tinerii adesea nu-și găsesc rostul și pleacă rămîne cu o populație îmbătrînită. O scenă îmi revine în minte, cînd, într-o dimineață, o mamă în vîrstă încerca să îi arate fiului prin telefon ce frumoasă era marea.
Și totuși, pentru mine, cu oameni și rețete și răsărituri și apusuri în culori pastelate, cele cinci luni petrecute acolo m-au vindecat de zgomotul și zbuciumul adus de pandemie. Dar mai ales au vindecat ceva ce era rupt de mult. Deschiderea celor din jur și felul cum m-au adoptat m-a convins că „a fi acasă” poate fi o experiență temporară și neașteptată. Cu fiecare „Biancaaaa!” țipat la geam, cu fiecare rețetă, cu fiecare plimbare molcomă și fără țintă, plină de oameni care mă salută, sicilienii din Letojanni m-au adoptat și m-au făcut una „de-a lor”. Și odată cu asta m-au făcut să simt că viața bună e cu soare și cu un sentiment de apartenență la comunitate, și e un lucru simplu, că un moment din eternitate este atunci cînd stai pe terasă la Tassi și trece mașina de gunoi, iar tu privești spre mare.
Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.
Foto: wikimedia commons
