Cîini cu coada încovrigată
Cînd am ieşit prima oară din ţară am crezut că e adevărat proverbul cîinilor cu covrigi în coadă. Nu foarte departe în timp, pe vremea vizelor, a cozilor interminabile la graniţă şi a norocului de a obţine un paşaport în regim de urgenţă. Nu mai conta deloc că autobuzul urma să ne tîrîie prin mai toată Europa pînă-n Franţa şi că pe drum nu am făcut pui, ci, din contră, am pierdut cîte unul prin Italia, prin Austria, prin Franţa. Dispăreau în mare secret de parcă eram în vreun film poliţist. Primul contact cu străinătatea s-a lăsat aşteptat, chiar îndelung aşteptat. Pentru că vama Nadlac era foarte cochetă şi nu putea grăbi afluxul de maşini ce se întindea cît vedeai cu ochii, fără a-l scărmăna bine de şpagă. Prima impresie a fost extraordinar de plăcută: vameşii ungari erau de-a dreptul drăguţi, vorbeau puţin româna şi m-au făcut să nu înţeleg murmurele celor cu state mai vechi în ieşiri, cum că a fost foarte uşor. Nici vămile slovene nu au luminat tunelul, ci totul acolo a durat exact cît e şi ţara: puţin şi la obiect. În schimb, vama italienească m-a lovit cu lanterna în cap. Începeam să înţeleg foarte bine ce înseamnă să vii din România: nu vă lăsăm să treceţi, nu pentru că nu aţi avea acte în regulă, maşină fără probleme sau că nu aţi părea oneşti. Pur şi simplu, sînteţi români. Dulcele grai înrudit a fost mai acru decît cea mai bine ţintită înjurătură neaoşă. Spaţiul Schengen putea fi invadat şi pe la austrieci, ne-au spus ei pe la miezul nopţii, fără pic de amabilitate. Atunci m-am întrebat dacă mafia italo-americană nu a fost înfiinţată de către vameşi sau dacă inconştient nu-l citau greşit pe Dante: Lasciate ogni speranza voi che (non) entrate. Cu totul altă mîncare de peşte, la austrieci: corecţi, blonzi şi blînzi. Ne-am simţit ca şi cum peisajul nu era singurul cadou. Şi ca orice români corecţi, ce trebuia să le dea dreptate macaronarilor, am trecut prin Milano, unde trebuia să dispară cîteva colete bipede. Ajunşi în Franţa, am descoperit un fel de Românie idilică, cea de prin poeziile înflăcărate. Atunci mi-am dat seama că proverbul cu cîinii ţine probabil de încovrigarea cu mîndrie a cozii. Nu mîndria de a avea ceva extraordinar, ci de a respira civilizaţie. Nu ciobăneştii ţanţoşi plimbîndu-se dimineaţa prin iarbă mi-au adus aminte de ţară, ci dialogurile servite la o masă, cu mine în plan secundar. Era ca şi cum părinţii şi cunoscuţii mei ar fi vorbit în altă limbă, filtrînd grijile zilnice, înjurăturile pătimaşe adresate guvernului incompetent şi taxele mari. Atunci m-am gîndit la cum o să arate mica noastră enclavă din lacul slav: poate mai răsărită, poate mai aşezată. De curînd am fost din nou în Franţa şi, de data aceasta, i-am fentat pe vameşii italieni pentru că am luat avionul. Multe lucruri s-au schimbat şi nu am mai avut deloc impresia că traversez o prăpastie pe un pod şubred din lemn. De sus, nu existau străini, ci doar un grup de oameni povestind întîmplări diverse, în mai multe limbi, printre care şi româna. Doar piloţii francezi, ce făceau giumbuşlucuri, mi-au amintit de plecatul afară şi de latentul complex de inferioritate. Pe străzile strasburgheze am înghiţit în sec: am importat schimbări şi metehne oarecum vestice, dar am rămas datori pe undeva. Mergînd pe trotuare, îmi căutam cîinii ţanţoşi cu coada făcută covrig. Pe străzi unde nu se aud niciodată claxoane disperate, unde maşinile nu accelerează cînd văd pietoni şi unde nu se ridică un vîrtej de praf la fiecare manevră mai iute. Pe trotuare unde bicicliştii, speciile dominante, fac legea prin spaţiul delimitat lor. Printre ziduri nici prea-prea, nici vai-vai, dar care adăposteau şi cîte o creaţie statuară civilizat mică, şi nu obsedant mausoleică. Pe lîngă mici canale unde nu înfloresc la fiecare pas celofane, ci e loc destul pentru păsări pretenţioase. Îmi recunosc neastîmpărul de a fi oprit pe cineva pe stradă pentru a dejuca vreo piesă de proporţii nebănuite, vreun fel de mascaradă datînd din vremuri medievale. Respectivul ar fi zîmbit poate bucureştean şi nu ar fi împuns cu mîna grăbită spre vreo stradă rebegită, ci ar fi lăsat braţul să descrie o paletă de mici gesturi care nu s-au strecurat pînă pe pavelele noastre. Cîinii noştri nu au covrigi în coadă pentru că stăpînii lor sînt prea ocupaţi să fugă de hîrtia ce a aterizat lîngă coşul de gunoi.
