Celebrul scăpărici halucinogen

Sau, mai bine spus, cadourile pe care le primea un copil al anilor 1980, născut şi crescut ȋn mediul rural, o comună mare, cu peste 10.000 de locuitori, pe atunci. Cadoul, jocul, darul sînt fundamentale pentru ȋnţelegerea unei societăţi. Un număr foarte mare de comportamente sociale pot fi deduse din atitudinea noastră faţă de cadouri, faţă de modul ȋn care le alegem, oferim, ambalăm etc. Un exemplu: ȋn urmă cu patru decenii (cînd a trecut vremea?), nu exista obiceiul de a renunţa sau schimba un cadou care nu ţi-a plăcut, atît din motive „tehnice”, cît şi de comportament. Exista, cred, o mult mai mare atenţie dedicată ambalării acestora, multă creativitate adevărată, pentru că eram obligaţi să compunem cu puţin, materiale sărace şi ieftine. Mai jos, o ȋncercare de ȋmpărţire a acestora ȋn categorii. Doar trei. Evident, incompletă şi perfectibilă.

Cărţi. Se ofereau cadou multe cărţi, ȋn funcţie de vîrstă, „pasiuni” sau evenimente. Una era cartea primită cadou de Moş Crăciun (pardon, Moş Gerilă), şi alta cea legată de ceremonia ocazionată de intrarea ȋn rîndurile pionierilor (sau m-au făcut pionier, cum spuneam noi, fără să ştim niciodată numele exact al ceremoniei-ritual de trecere). Prima trebuia să fie ceva cît mai eroic (motivaţional, am zice astăzi), poveşti şi istorioare cu copii curajoşi, care eventual descoperă şi un castru roman readus la lumină de o ploaie puternică. Pentru Moş Gerilă, ȋn cazul meu, predominau cărţile lui Jules Verne. Celebra colecţie Jules Verne, cu reproduceri după gravurile originale din ediţia Hetzel, despre care nu cred că s-a scris suficient de mult, a avut un rol esenţial ȋn formarea generaţiei mele. În copilărie, Jules Verne, ȋn adolescenţă cărţile abia înfiinţatei edituri Humanitas – dar aceasta-i cu totul altă poveste. Sau orice altă carte cumpărată de părinţi sau de prieteni care ne cunoşteau pasiunile şi interesele, altele decît cele şcolare. În cazul meu, pescuitul şi... apicultura. Stupi nu am avut niciodată, dar am fost pasionat de viaţa albinelor, de extraordinara lor organizare socială, ceea ce face ca pînă ȋn ziua de astăzi să posed o bibliotecă apicolă destul de serioasă, care doarme undeva prin mai multe cutii, ȋntr-o magazie a părinţilor mei.

Cadouri utilitare. Pescuit. Aşa cum menţionam şi mai sus, am fost pasionat de pescuit. Nu este de mirare, m-am născut ȋn judeţul Brăila, nu (foarte) departe de Dunăre, ȋnconjurat de rîuri, bălţi, canale de irigaţii, pline de peşte. Unul dintre cadourile ideale lua forma instrumentelor de pescuit sau accesoriilor. Trebuie spus pentru cei mai tineri (detest acest tip de formulare, dar nu am ȋncotro) că ȋn acea perioadă alegerea „sculelor” era mai simplă din cauza ofertei infinit mai reduse decît acum, dar abundenţa peştelui era mai mare. Nu exista noţiunea de „baltă privată”, această nelegiuire a primilor ani din capitalismul post-1990, perpetuată pînă astăzi, prin care mai toate ochiurile de apă, inclusiv cele altădată sălbatice, fără stăpîn, au trecut ȋn proprietatea unor proprietari particulari prin inginerii financiare dubioase. Cele mai dorite erau undiţele din beţe de bambus, made in China, care miroseau frumos a lac, terebentină şi ȋncă ceva, indescriptibil, un fel de ceară folosită la etanşarea elementelor de asamblare. Și culoarea acestora, roşie-maronie, o ţin minte perfect. Erau greu de ambalat, greu de disimulat, elementul surpriză era anihilat, dar nu exista cadou mai plăcut pentru mine decît acesta, cu utilitate practică absolută. Fără a mai vorbi de „auxiliare”: peşti, broaşte, insecte din plastic moale (bune pentru speriat colegii la şcoală, ȋn marea majoritate a cazurilor), suporturi pentru undiţe, minciog etc. Toată această lume a pescuitului pe care o avem acum la un click distanţă, cu denumiri de firmă, strălucitoare, ȋntr-o romengleză pe care eu nu o accept, nu-i văd rostul (rod pod carrycase – citez la ȋntîmplare de pe un site de specialitate). Suport susţinere lansete, cum ar veni.

Maşinuţe. De fapt, nu doar maşinuţe, ci orice jucărie din tablă ambutisată şi vopsită. Ultima categorie şi cea mai importantă. Și nu orice „maşinuţe”, ci cele chinezeşti. Mitul, memoria maşinuţei chinezeşti, despre care cred că s-a mai scris ȋn paginile revistei. Miros, culoare, formă, fascinaţie. „Motorul-care-face-scîntei”: cred că era vorba de un mecanism cu arc care acumula energie potenţială, la care era ataşată o piatră de brichetă ce producea scîntei prin frecarea de un disc metalic. Un scăpărici, aşa cum îl denumeam noi. Aş da orice să mai pot simţi ȋncă o dată ȋn nări acel miros aparte, dulce-picant, de gresie atinsă de metal, un miros „halucinogen” de-a dreptul, cum spunea de curînd un prieten de generaţie. Trec peste faptul că multe din aceste producţii nu ar mai trece astăzi nici un control de calitate al nenumăratelor „protecţii” pe care le-am ridicat pentru Copilul Rege. Aveau o mulţime de colţuri metalice, ȋntrerupătoare nebănuite şi perfide, elemente cinetice surpriză, care te puteau răni, chiar şi ȋn cazul unei manipulări atente. Tematica lor era inspirată din realitatea imediată: cucerirea spaţiului cosmic (nave spaţiale, cosmonauţi), unelte, arme (tancuri, automat AK-47), lumea circului, diverse animale, locomotive cu aburi sau electrice. Mă ȋncearcă o imensă nostalgie atunci cînd mă gîndesc la ele. Nu cred că sînt singurul. Dovada o reprezintă preţul acestor vechituri pe anticariatele virtuale. Iar anticariatele nu mint niciodată, ele reflectă adevărata valoare a lucrurilor, peste timp. Vechiturile sîntem noi, de fapt.

Mirel Bănică este cercetător științific la Academia Română, București. Cea mai recentă carte publicată: Prin România. Carnete de drum, Editura Polirom, 2020.

Foto: wikimedia commons