Cele patru caiete

Tocmai mă întorsesem de la o rezidență din Statele Unite ale Americii și eram sătul pînă peste cap de literatură. Mai ales de propria literatură – cele patru luni în America avuseseră efectul unui duș rece și îmi cam puseseră orgoliul cu botul pe labe. M-am dus la Iowa entuziast, gata să scriu capodopera și să dau lovitura și m–am întors fără să fi reușit să scriu nici măcar o propoziție. Cele patru caiete studențești cu foi veline pe care le luasem cu mine erau neatinse.  

Așa că atunci cînd m-a sunat Adrian Botez să-mi spună despre proiectul său legat de biografiile romanțate, am refuzat categoric.

Apoi, a doua zi (și a treia, și a patra și-a cincea), la cafea, m-am tot gîndit la propunerea lui. Ar fi putut fi, de fapt, o enormă oportunitate – forțat să scriu, poate m-aș urni și aș scrie.

După o săptămînă l-am sunat înapoi: despre cine e vorba? Mi-a dat patru nume de personalități din zone culturale diferite și mi-a spus: alege. Cînd am auzit numele, n-am stat nici o clipă pe gînduri. Enescu.

De ce Enescu? Pentru că era personalitatea de care mă simțeam cel mai străin (relația mea cu muzica a fost mereu cea a unui rocker soios și agresiv, urlînd în mijlocul rockotecii din Năsăud: hei, teacher, Liță-chiță-lăăău). Era evident: biografia romanțată a lui Enescu necesita cel mai mare volum de muncă, obligîndu-mă să mă documentez la sînge, să lucrez așa cum văzusem că o fac toți autorii serioși – riguros, cu fișe de lectură în față, cu muzica-n urechi (dar mai ales cu lecții de muzică, de teorie muzicală pe care le-am cerut unui profesor din Bistritz). Oricum, era evident: proiectul acela avea să mă scoată total din zona mea de confort.

Așa că m-am apucat de treabă. Și am luat-o de la zero.

Caietul galben

Viața lui Enescu povestită de el însuși. A fost prima idee care mi-a venit în minte în timp ce mă documentam. Am umplut mai bine de trei sferturi din caietul cu coperte galbene – vocea mi se părea limpede și începea să capete tot mai multă consistență. Asta pînă la finalul adolescenței. Apoi, brusc, vocea a luat-o razna. N-am mai putut-o controla. Era ba prea lentă și prețioasă, ba prea acidă și sofisticată – așa că, după mai multe luni în care, documentîndu-mă, am încercat să o forțez, vocea a cedat complet. Povestea la persoana I era un eșec absolut – n-aveam decît să renunț și să încerc altceva.

Caietul albastru

Ascultam tot mai multă muzică și mă vedeam aproape zilnic cu noul meu prieten – profesor de teorie muzicală în Bistritz. Deschideam mereu carnețelul imediat ce ne așezam pe terasă, la cafea, și notam tot ce-mi spunea. Fișam cărțile de muzicologie pe care el, acolo unde paginile se dovedeau a fi de neînțeles, încerca să mi le traducă. Mă încuraja mereu – poate de aia am început să scriu tot mai des în caietul albastru. Un soi de fragmente à la Cioran (vezi muzica, Bach etc.), maxime filosofice aplicate muzicii și vieții lui Enescu – un soi de proză-eseu, un text fragmentar, poetic și flosofic de care eram tot mai încîntat. Așa că am continuat să scriu și am scris așa mai bine de o jumătate de an – pînă cînd, prinzînd curaj, i-am arătat caietul prietenului meu. Problema nu e că sînt foarte multe speculații despre muzică care nu au nici o acoperire, mi-a spus, ci faptul că totul pare artificial – ar putea fi vorba la fel de bine despre Enescu sau despre Cristian Pomohaci (scuze pentru asocierea nefericită), atît de lipsit de logică și de claritate e textul tău.

Caietul portocaliu

Cu cît citeam mai mult, cu atît mi se părea mai greu de realizat un portret rezonabil al lui Enescu în limita de semne impusă – sub 400 de pagini îmi va fi imposibil să reușesc, m-am tot plîns editorului, pe măsură ce deadline-ul se apropia, iar cele două caiete (aproape) pline se dovedeau a fi inutile pentru proiectul meu.

Apoi, în caietul cu coperte portocalii, am făcut o listă cu persoanele care m-ar fi putut ajuta să rezolv problema. O listă cu oameni care l-au cunoscut/întîlnit/admirat pe Enescu și ar fi putut să aibă cu acesta un schimb epistolar. Ideea mi se părea foarte mișto – în nici trei luni am umplut caietul cu scrisori adresate lui Enescu, încăpățînîndu-mă să nu scriu nici un răspuns al acestuia – posibilele sale răspunsuri trebuiau să reiasă din ceea ce-i scriau ceilalți, din reacțiile lor, din detaliile care trebuiau să fie tot mai numeroase pe măsură ce numărul de scrisori creștea. Și numărul a crescut pînă la ultima pagină din caietul portocaliu – cînd mi-am dat seama că depășisem cu mult limita de semne impusă de editor și eu ajunsesem cu povestea abia la finalul copilăriei lui Enescu.

Caietul negru

Depășisem termenul-limită cu cîteva luni. Copertele cărților erau deja prezentate la noi apariții pe site-ul Polirom, iar eu eram în aer. Toți ceilalți autori își terminaseră treaba, iar Adrian stătea ca pe ace și aștepta manuscrisul meu – colecția urma să fie lansată la finalul verii, ceea ce (nu i-am spus-o lui, dar mi-am repetat-o mie de sute de ori) era imposibil de realizat – eram la mare, cu familia, toți patru într-o cameră de hotel, fără laptop și fără nici o carte despre Enescu, și fără nici una din fișele de lectură – doar un caiet studențesc cu foi veline, cu coperte negre și cartonate, pe care-l pusesem în bagaj cu gîndul să scriu cîteva poeme.

N-am avut de ales: dimineața, după ce copiii și nevastă-mea mergeau la plajă, mă așezam la măsuța din hol, deschideam caietul și așteptam. Nu mă ridic de aici pînă ce nu scriu primul capitol, mi-am zis în prima zi – și nu m-am ridicat decît seara, la cină, fără să fi scris nici măcar un rînd. 

A doua zi – nimic, a treia zi, la fel.

A patra zi am închis caietul și i-am privit coperta. Neagră, sobră și elegantă. Cu o textură discretă, dar fermă. Fără desene, fără brizbizuri, fără amănunte spectaculoase. Povestea pe care o aveam de spus îmi era clară, acum găsisem și modalitatea optimă de a o spune. Pînă la prînz am scris două capitole. La finalul sejurului pe litoral, trei sferturi din caiet era plin. Ajuns acasă, la Bistritz, am scris ultimele două capitole. Textură discretă, dar fermă. Cît mai puțină literatură. Fără șmecherii, fără detalii inutile. Chiar dacă, știu prea bine, Enescu ar fi meritat (mult) mai mult.  

Dan Coman este scriitor. Este autorul biografiei Enescu. Caiete de repetiții, Editura Polirom 2019.