Cele mai vechi temelii

(…) Europa este numele unei muritoare, al unei feniciene mai exact, care a inspirat un amor arzător lui Zeus. Este o legendă pe care adesea o evocăm, dar nu ne gîndim la cît de profundă este de fapt, despre legăturile dintre oameni şi divinitate, despre fiul Europei – cine-i fiul Europei? Fiul Europei este un mare legislator, este Minos, regele Cretei, Minos care este de asemenea judecător în lumea de dincolo, deci iată că această legendă aduce la un loc foarte multe lucruri: relaţiile între divinitate şi oameni, destinul sufletului dincolo de moarte, legile cetăţii, toate acestea sînt cuprinse în legenda Europei şi a seducerii ei de către Zeus, care ia forma unui taur, a unui taur superb, frumos, blînd şi totodată puternic. (…)

Dar mai avem o altă legendă frumoasă legată de un alt fiu al lui Zeus, şi anume Heracle. În timp ce Minos este static, să spun aşa, Heracle este foarte plimbăreţ, cutreieră lumea, este unul dintre eroii care populează lumea întreagă cu descendenţa lui. Heracle este tot un erou care simbolizează acestă proximitate între divin şi uman în mintea grecilor. (…)

Nu în ultimul rînd, mitul Europei sugerează o afinitate între greci şi fenicieni; este un mit formidabil, în care preiei o figură feminină, o figură tutelară de la altcineva, dintr-o altă cultură, şi evident că asta face parte sau susţine formidabila capacitate a grecilor de a prelua de la alţii, cum au preluat scrierea, cum au preluat moneda. Cred că e un aspect important al identităţii europene această capacitate de a te raporta la celălalt într-un mod uman, deschis şi să preiei de la el ce are mai bun. (…)

Mai departe, cred că Homer este părintele Europei, pentru că el e primul autor important și mai cu seamă prin mesajul pe care-l transmite şi prin semnificaţia pe care o are tot ce spune el în Iliada şi Odiseea. Iliada vorbeşte despre prima acţiune comună a grecilor, o acţiune comună împotriva unei cetăţi situate în Asia Mică, vorbim de Troia – Uilusa, cum se numea în hitită. O acţiune comună a atenienilor, asta prezintă Homer în Iliada, iar ulterior tema aceasta s-a bucurat de o foarte mare popularitate, dacă găsim mai tîrziu autori care fac din Agamemnon reperul pan-helenismului, al acţiunii comune care poate uni Europa împotriva unui adversar comun. Iliada este, spun eu adesea, un manual de leadership. (…)

Pe de altă parte, Odiseea, fireşte, prin figura lui Ulise, prezintă un model de umanitate deplină. Homer mereu îl califică pe Ulise drept „aner politropos“, „cel cu multe faţete“. Asta se referă şi la multele lui calităţi, la adaptabilitatea lui, la înţelepciunea lui practică, la curajul lui, la rezistenţa, rezilienţa lui, faptul că nu se dă bătut, deşi îşi pierde toţi companionii, la temperanţa lui, autocontrolul de care dă dovadă, şi nu în ultimul rînd la patriotismul lui, la faptul că se întoarce acasă. El era departe, „trai, neneacă, pe vătrai“ cu o zeiţă frumoasă, putea să primească drept răsplată pentru serviciile lui nocturne nemurirea, şi cu toate astea se întoarce acasă, se întoarce unde ştie că e mai prost decît în insula lui Calypso, se întoarce la nevastă-sa, care între timp a mai îmbătrînit, nu mai e ca la 20 de ani, nu-i la fel de frumoasă ca o zeiţă. (…) Cred că este un model despre care ar trebui să li se vorbească românilor în şcoală, ca să nu mai aibă ca unic ideal în viaţă să plece de aici… (Fac aici o mică paranteză: fiecare naţiune a intrat în Uniunea Europeană cu o altă agendă. Fiecare cu preocuparea sa. Nemţii şi francezii ca să nu se mai bată între ei – este un motiv extrem de important; danezii, de pildă, că am fost ambasador acolo, au vrut să intre în Uniunea Europeană ca să vîndă mai mulţi cîrnaţi şi mai mult unt decît o făceau înainte, avînd relaţii economice privilegiate cu Anglia; iar românii s-ar părea că au intrat ca să plece din România.) (…)

N-aş vrea totuşi să-l uităm pe Ovidiu „al nostru“. Zic „al nostru“ pentru că, săracul de el, şi-a trăit ultimele zile într-un loc pe care-l detesta, era disperat. După mine, Ovidiu e prototipul intelectualului român – nu prototipul, ci „sfîntul patron“ al intelectualului român, persecutat şi deprimat şi disperat că a ajuns unde nu trebuia – sau a rămas unde nu trebuia. Niciodată nu ne dăm seama suficient că Ovidiu este cel mai important creator care a trăit vreo-dată pe meleagurile patriei. (…) Ne împăunăm cu alte figuri, sigur, importante, remarcabile, geniale, admirabile, dar nici una nu are impactul mondial pe care l-a avut Ovidiu. Sigur, repet, bietul Ovidiu era disperat, absolut disperat, se plîngea întruna cît de urît e acolo, că bate vîntul, oamenii-s bătuţi în cap, nu înţeleg nimic, e prea cald, după aia e groaznic de frig iarna, vin sălbaticii şi atacă oraşul, era disperat. (…) Oriunde te duci în marile muzee ale lumii vei vedea tablouri, statui inspirate de Metamorfoze. Metamorfozele sînt un fel de „summa mitologica“ pentru Antichitate, atîta numai că Ovidiu are maniera lui foarte subversivă de a povesti miturile respective. (…)

Nu vreau să spun că Apostolul Pavel nu ar fi extrem de important. Am enormă admiraţie pentru el, e o figură genială. Puţină lume, puţini intelectuali în istorie au avut asemenea impact ca Pavel. Prin cîteva scrisori şi prin activitatea lui formidabilă, sigur, a avut un impact fabulos. Cumva, cred că este şi unul dintre cei mai geniali antreprenori. Ca să identifici un grup marginal, cum era creştinismul sau cum erau creştinii în anii 30, un grup ultramarginal în sînul iudaismului. Şi Pavel are revelaţia că e un potenţial formidabil, identificat, un start-up cu un potenţial fabulos, care între timp a devenit o corporaţie globală. El a gîndit asta. Şi, de altfel, vezi în Scrisorile lui cum a făcut acest lucru posibil, felul în care a făcut acest lucru posibil din punct de vedere teoretic. (…)

Pavel e genial tocmai prin faptul că s a dus către păgîni, s-a dus către greci, s-a dus către romani, s-a dus către cei care nu făceau parte din iudaism şi, în sensul ăsta, evident că rolul lui este hotărîtor. El e omul care a gîndit sau a avut revelaţia unei strategii cîştigătoare pentru creştinism, pentru că el e omul care separă sau face posibilă separarea creştinismului de background-ul iudaic. (…) A și încreştinat Europa, sigur că da, dar Europa pentru mine e o realitate mai veche, iar una dintre reuşitele creştinismului este aceea de a fi perpetuat o tradiţie mai veche, n-a apărut „in the middle of nowhere“, a apărut în sînul unei civilizaţii strălucite pe care a dus-o mai departe. Asta mi se pare, printre altele, gloria creştinismului. Sigur că a şi distrus foarte mult, din păcate, dar a şi salvat în acelaşi timp. Şi nu în ultimul rînd, a salvat acele temple în care a făcut biserici. Care sînt templele care au rămas în picioare? Cele în care au fost biserici timp de secole. Timp de secole, diferite temple au fost biserici, mă gîndesc la cîteva faimoase, cum este Pantheonul din Roma, o splendoare, sau Templul lui Hefaistos din Agora, care este unul dintre cele mai bine păstrate temple din lumea greacă, pentru că a fost biserică dedicată Sfîntului Gheorghe. Şi nu în ultimul rînd, evident, Partenonul. Partenonul a stat în picioare pînă în secolul al XVII-lea pentru că a fost biserică şi după aia moschee, e adevărat. (…)

Acropola este unul dintre locurile în care chiar simţi Europa, şi mă gîndesc în mod special la programul iconografic al Parthenonului care e de o coerenţă extraordinară, mă refer în special la programul iconografic al metopelor. (…) Sînt patru ansambluri de reprezentări ale unor lupte: lupta zeilor cu giganţii, evident e vorba despre ordinea reprezentată de zeii olimpieni în conflict cu giganţii care reprezintă haosul, revolta, lipsa de măsură; apoi e vorba de lupta cu figuri ale lipsei de civilizaţie, atît în cazul centaurilor, cît şi al amazoanelor, o luptă cu celălalt, şi în sfîrşit, evident, din nou, lupta dintre greci şi troieni. Adică ansamblul acesta afirmă continuitatea între acţiunea zeilor şi acţiunea oamenilor. Oamenii sînt „colaboratori“ ai zeilor, oamenii sînt chemaţi să participe la o operă comună cu zeii. De altminteri, în lupta dintre zei şi giganţi apare şi Heracle, care este printre zei. Parthenonul afirmă continuitatea luptei dintre ordine şi haos, dintre civilizaţie şi barbarie, dintre măsură şi lipsa de măsură, şi afirmă totodată continuitatea acţiunii divine şi a celei umane. De aia vă spun că într-un loc ca ăsta chiar simţi ce este Europa. (…)

Theodor Paleologu este profesor particular de retorică şi filozofie. Îl găsiți la paleologu.com.

Foto: Ciprian Hord