„Cel mai nonconformist individ nu emite mai mult de 15% idei personale” – interviu cu psihoterapeutul Valentin Radu ARSENE

Credeți că, în general, e mai dificil să te iei după propria minte decît să faci ce-ți spun alții?

Ne dorim să fim autentici, dar, în același timp, să și aparținem. Aceste nevoi sînt adesea privite ca fiind contrare, aflate în opoziție pentru că nu dispunem de creativitate și iubire pentru a conține diferențele și contradicțiile dintre noi. Ca urmare, eșuăm în ipocrizie cînd nu ne vedem limitele și vrem să simplificăm lumea la un singur punct de vedere, la o explicație care ne convine.

Tuturor ne place să ne declarăm individualitatea, să ne considerăm speciali. E o chestiune de identitate. Dar acest lucru vine cu costul asumării alegerilor care uneori pot fi greșite. De aceea, inconștient, căutăm o persoană sau un sistem de principii care să ne ghideze alegerile, mai mult, să ne spună cum să ne trăim viața. Înțelegînd această dorință nemărturisită și de cele mai multe ori inconștientă, politicienii și marketingul fac tot posibilul să ne dea senzația că au răspunsul la fricile și angoasele noastre. Prin urmare, acela care își tolerează cît mai bine incertitudinea existențială și neajunsurile este un om mult mai liber să își asume propriile opinii.

Privind astfel, imaturitatea este tendința de a plasa responsabilitatea propriilor alegeri altor oameni sau unor sisteme de credințe, pentru a scăpa de dileme. La polul opus, maturitatea reprezintă capacitatea de a vedea necunoscutul din celălalt și de a-l privi cu curiozitate, abținîndu-ne să îl reducem cu agresivitate sau să fugim de el. Ar mai fi un element necesar în abordarea străinului care vine spre noi: politețea sau curtoazia. Aceasta este o formă de bunătate pentru ceea ce încă nu am cunoscut.

Care sînt limitele ascultării părinților?

Relația părinte-copil evoluează de la dependență la interdependență și autonomie. Pe acest parcurs, provocarea părinților este să treacă de la o relație bazată pe control, în care copilul mic ascultă părinții, la o relație bazată pe influență, începînd cu adolescența. În acest punct, unii părinți riscă să piardă influența în relație pentru că nu pot lăsa controlul. Vedem așa-numiții copii „scăpați din mînă”, copiii răsfățați, iar la polul opus, prin contrast, pe acei tineri timorați și supuși, cărora nu li s-a creat spațiu într-o relație legată puternic pe încredere și în același timp flexibilă, să își afirme identitatea, să-și exploreze propriile gusturi, să-și consolideze un sentiment al propriei capacități.

Este dificil de trasat o limită de la care copiii nu ar trebui să mai asculte de părinți. Cu siguranță, abuzul și lipsa de empatie față de opiniile diferite ale copiilor sînt niște repere. Trăirile emoționale sînt ca niște indicatori pe un bord care indică o avarie. Furia este o reacție naturală atunci cînd limitele noastre sînt încălcate. Un alt indicator că ascultarea nu este sănătoasă este tristețea, lipsa vitalității și a bucuriei, care se vede prin dispariția spiritului ludic. Frica constantă, de asemenea, trebuie să tragă un semnal de alarmă că relația nu creează un cadru fertil pentru creștere. Cînd într-o relație apar frecvent astfel de trăiri putem să reconsiderăm influența ei pozitivă, pentru că ne depărtează prea mult de adevărul profund.

Relațiile au o forță enormă asupra noastră, a oamenilor, fie în copilărie, fie mai tîrziu, în viața adultă. Aș spune că relațiile sănătoase sînt o formă de artă. Ele reușesc să fie educative dacă își livrează mesajul pe un flux de emoții pozitive și într-un ritm armonios, chiar estetic, ca într-un dans în doi. Din păcate, însă, educația tinde să își rateze obiectivul formativ atunci cînd devine rigidă și didactică.

Care sînt riscurile de a gîndi și a exprima idei contra opiniilor generale?

Riscurile, în parte reale, în parte fantasmate, sînt de excludere socială, de pierdere a sprijinului și protecției grupului, și chiar diverse forme de pedeapsă.

Pentru copii, pericolul abandonului reprezintă una dintre fricile cele mai mari, iar cînd acest lucru chiar se întîmplă determină traume majore. Cei mai mulți oameni resimt acest pericol intolerabil și, ca urmare, mulți aleg să nu-și exprime originalitatea pentru că în mod inconștient îi aleg pe ceilalți în detrimentul lor, aleg atașamentul de teama excluderii. Este ca și cum ar trăi pe principiul: renunț la mine ca să nu mă abandonezi, îmi spun „nu” mie pentru că mi se pare prea periculos să îți spun „nu” ție.

Societatea românească a evoluat foarte mult, dar cu toate acestea trăim încă într-o lume patriarhală, în care coeziunea socială se face prin supunere, prin teama de a nu supăra majoritatea, prin conformism. Societățile democratice avansate își consolidează liantul social prin cultivarea încrederii și a valorilor comune, lăsînd oamenilor un spațiu în care să își exprime subiectivitatea, considerînd că diferențele sînt resurse ce îmbogățesc profund comunitatea.

Gîndirea diferită de a celorlalți poate fi semn de inteligență, dar și de stupizenie. Uneori poate fi luată chiar drept o dereglare. (Unii disidenți erau trimiși de autoritățile comuniste în spitale psihiatrice. Era bineînțeles un abuz, dar bazat cumva și pe o percepție mai largă cum că numai un nebun să putea opune pe față acelui regim.) Care pot fi cauzele unei gîndiri ieșite din comun?

Pentru început vreau să spun cîteva lucruri pentru a lămuri puțin ideea de comun, obișnuit versus original și deosebit.

Normalul este dat de media statistică, iar sănătatea mentală rezultă din suprapunerea peste această medie a unor criterii cît mai obiective care vizează organizarea psihică, dezvoltarea individului și adaptarea socială. La extremele majorității statistice, ale normalului, se află zonele de anormal. Dar nu tot ce este anormal este obligatoriu patologic. Un exemplu ar fi indivizii care formează segmentele excepționale de performanță umană, de creativitate și originalitate, geniile.

Trebuie evitată o viziune simplistă a evaluării, mai ales cînd vorbim despre condiția umană, pentru că nu orice suferință este patologică, la fel cum nici orice om care declară că se simte bine nu este automat și sănătos.

Conceptul de normalitate fiind atît de fluid, a făcut ca de-a lungul istoriei să cadă adesea pradă definirii prin convenții sociale. Regimurile totalitare și fundamentaliste încearcă mereu să fure originalitatea indivizilor pentru că este periculoasă pentru limbajul unic. Tentativele de a impune o utopie ideologică a normalului au eșuat în repetate rînduri, cu costuri umane foarte mari. Un exemplu recent în acest sens, care ne privește direct, a fost dorința de a crea „omul nou” în epoca comunistă. Realitatea ne arată că nu există un set de valori acceptate simultan de toți membrii unei colectivități, iar gradul în care acestea sînt îmbrățișate de membrii ei nu corespunde cu media statistică a sănătății mentale.

Depinde cum înțelegem această gîndire ieșită din comun. Ea poate fi o expresie a originalității, cum poate fi un semn al unei tulburări mentale sau de personalitate. O gîndire creativă care nu este expresivă, productivă, inventivă sau inovatoare este o gîndire bizar-excentrică sau chiar patologică.

Ken Wilber, un celebru psiholog și filosof al conștiinței, spunea într-una dintre cărțile sale, citez din memorie, cam așa: psihoticul și poetul se scaldă în aceleași ape. În timp ce unul se îneacă, altul înoată fericit.

În ce măsură un individ poate avea gînduri sau idei originale și cît din ceea ce pare a fi original e de fapt auzit sau preluat inconștient, într-un fel sau altul, din alte părți? Cu alte cuvinte, cum e cu putință să gîndești ceva original?

Unele studii spun că nici cel mai nonconformist individ nu emite mai mult de 15% idei personale. Sîntem ființe sociale în mod fundamental și, prin urmare, produse ale culturii. Psihicul nostru e ca un laborator care lucrează cu ceea ce îi dăm. În primul rînd trebuie să îl expunem la idei și experiențe de valoare și apoi să îl antrenăm să lucreze cu ele. Mai mult, trebuie să îl încurajăm să se joace cu informațiile și să îi permitem să greșească. Creativitatea este un fenomen firesc în aceste condiții.

Gîndirea originală ține de ceea ce se numește gîndirea laterală, un concept creat în anii ’60 ai secolului trecut de către dr. Edward de Bono. În afară de gîndirea logică, verticală, care urmărește rezolvarea problemelor prin căutarea de soluții pe drumul cel mai scurt, există o gîndire care nu urmărește obiectivul definit de problemă, ci redefinirea problemei. Astfel, gîndirea laterală nu-și propune să atingă un scop, ci să creeze o oportunitate de a vedea altfel problema. Mai simplu spus, cînd căutăm să rezolvăm o problemă avem două opțiuni, ori căutăm soluțiile în altă parte, ori redefinim problema. Problemele nu sînt niște entități care se găsesc în natură. Ele iau naștere în mintea noastră pentru că oamenii percep o situație ca fiind problematică. Reformulînd problema, avem acces la soluții creative. De pildă, dacă o fată îi cere unui băiat „Luna de pe cer”, el ar putea fi impresionat și ar putea încerca în zadar să caute soluții pentru a aduce Luna mai aproape. Dar mai indicat ar fi să o întrebe ce își dorește, de fapt, cînd spune că vrea Luna. Cum ar vrea să fie Luna asta? Sau să o întrebe: de ce îți dorești Luna? Cum te aștepți să te simți cînd o vei avea? Și atunci, poate, ar afla că se simte nefericită, că simte un gol, poate e neiubită, că, poate, își dorește ceva care să o anime și să o facă să se simtă specială.

Pare contraintuitiv să mai adresăm o întrebare care nu-și conține răspunsul atunci cînd avem deja una care ne chinuie, să creștem intenționat dezordinea atunci cînd tot ce vrem este să o reducem, dar acesta este un principiu fundamental pentru orice explorare creativă.

interviu de Andrei MANOLESCU