Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
De ce ne este frică de a greși? De ce sîntem așa intransigenți cu cei care greșesc, încît satisfacția cu care îi tratăm pe cei care au fost prinși că au greșit arată latura cruzimii ce sălășluiește în fiecare din noi? Am avut surpriza, nu de puține ori, să observ și la oameni din imediata mea apropiere, dar mai ales în mediul online, unde violența psihologică atinge uneori proporții cosmice, furia cu care se declanșează asupra cuiva sau a unei situații fără o minimă analiză a factorilor, dar și fără o minimă empatie, lucru care ne arată gradul de durere ce sălășluiește în oameni. Pentru că atunci cînd tratăm cu o satisfacție coercitivă pe cel care a greșit, de fapt scoatem la iveală modul cum am fost noi tratați de cei din jurul nostru atunci cînd făceam greșeli și eram prinși.
Dar cum mediul nostru formativ este unul în care ești criticat și certat pentru greșeala pe care o faci, de la ceva banal, cum ar fi că nu ascultam în lucruri lipsite de importanță deoarece avem nevoie de experiența actului pentru a ști cum se simte atunci cînd eșuăm, și pentru că așa și învățăm, pînă, desigur, la situații în care greșelile noastre pot avea consecințe, fiind făcuți de rușine (scoaterea în fața clasei, spre exemplu), comparația cu altcineva care face mai bine ca noi, toate aceste născînd durere emoțională, durere pe care o purtăm cu noi la vîrsta adultă și o punem în act atunci cînd sesizăm greșelile altcuiva, iar uneori o punem în act cu atît de multă violență și furie încît nu luăm în calcul cum îl afectează pe cel care a făcut greșeala.
Empatia încă este o noțiune abstractă și, din păcate, nu înțelegem că ea se învață, se învață în mediul familial, în cel social și în cel școlar. Și cum, din păcate, fix în aceste medii avem parte de pedepse aspre, de bullying și uneori chiar de violență fizică atunci cînd facem o greșeală, lucrul acesta la vîrsta adultă se va vedea în intransigența cu care îi taxăm pe cei care greșesc, dar și în comportamentul imatur de a căuta să idealizăm anumite persoane, iar dacă acestea își arată vulnerabilitatea și sensibilitatea simțim dezamăgire.
Căutăm eroi pentru că o parte din noi a rămas captivă gîndirii magice specifice copilului sau, mai simplu spus, pentru că sîntem imaturi emoțional. Numai în povești și în basme, în filme, personajele sînt doar bune sau doar rele –o gîndire dihotomică, de tipul alb sau negru –, în viața reală oamenii au nuanțe și fac greșeli, dar fac și bine, mult chiar, iar mulți oameni, cînd sesizează că au greșit, se corectează ulterior. Pentru că, atunci cînd greșim, atitudinea sănătoasă este să ne asumăm și să învățăm din experiența respectivă, devine problematic cînd repetăm comportamentul greșit. Dar și aici sînt multe explicații care la o primă vedere superficială nu par de înțeles, dar dacă vom căuta să înțelegem cu aplecare empatică s-ar putea să avem surpriza să descoperim răni profunde care-l fac pe un om să se încăpățîneze să meargă pe aceeași cale.
În mediul online sînt situații ale unor oameni care au făcut greșeli și care au recunoscut, unii cu greu, alții imediat, dar uimitor este sadismul celor care au lovit cu cuvintele lor pline de ură, multă ură, în cel care a greșit. Și mai uimitor este că nu se opreau din a-și deșerta ura și satisfacția la adresa acestuia. Intoleranța de a accepta greșeala arată multă durere în cel care o face, multe răni narcisice instalate în copilul care a fost acel om, un copil rănit și sancționat cu multă asprime, căruia i-a fost provocată multă durere emoțională și care, la vremea respectivă, nu avea resursele să se protejeze de asprimea pedepsei.
Ca o răsucire inversă, la maturitate acel om, în unele cazuri, în loc să devină empatic și să aibă toleranță, din contra, simte puterea pe care o are și atunci va lovi cu toată furia copilului rănit care acum poate să se răzbune, dar nu se răzbună și nu varsă atîta intoleranță în realitate la adresa celui din fața lui (chiar și virtuală fața), ci într-un mod inconștient strigă la cei din propriul trecut care i-au fost tartorii emoționali.
Poate încet-încet vom înțelege de ce reglajul emoțional și psihologic al adulților care contribuie la creșterea unui copil este esențial, vital, la fel cum este aerul pe care-l respirăm, altfel producem răni majore care au consecințe în adultul de mai tîrziu și care se vor întoarce către noi prin adulții care formează societatea de mai tîrziu, care vor fi cei răniți și furioși, lipsiți de empatie și dezorganizați intern, iar prin acțiunile lor vor contribui la o societate disfuncțională și agresivă, care ne va afecta implicit.
Atunci cînd cineva e jos să-l lovești și mai mult e cruzime, e sadism, nu corectezi pe nimeni lovindu-l, umilindu-l, prin a te poziționa superior și fără de greșeală. Dacă nu poți ierta, măcar fii indiferent, dar nu lovi. Poziționarea superioară și satisfacția de a umili pe cel care a greșit spune mult mai mult despre tine decît despre cel care a greșit. A nu se înțelege că susțin să nu îi spui nimic celui care face o greșeală, dar acest lucru trebuie spus cu blîndețe și în privat, întotdeauna rușinarea de tipul „scos în fața clasei și rîs de el” va produce efecte inverse celor propuse și multă suferință. Și mai este un aspect de luat în considerare: nu știm ce structură psihică are persoana care a greșit și cît este de vulnerabilă, astfel încît putem produce un rău major care poate duce la instalarea unei tulburări psihice sau, in extremis,la sinucidere. Or, nu cred că se poate trăi ușor purtînd pe conștiință povara unei vieți pierdute.
Spunem despre o boală că este idiopatică atunci cînd nu-i putem stabili cauzele, cînd sînt de neidentificat. Să fie idiopatică sursa ce stă la baza celor care nu greșesc, dar care lovesc și se hrănesc cu durerea emoțională a celor care greșesc? Ce-i determină să se poarte în acest fel? Să fie ei fără de greșeală? Și oare care-i sursa acestora de a fi așa buni și drepți, fără de greșeală? Doar și aceștia au trăit în același mediu și au imprimat neural tonul emoțional al acestuia. Oare ne gîndim la ce consecințe au cuvintele noastre, abandonul nostru în cazul unui om în care lovim cu satisfacția că am avut dreptate și că, în sfîrșit, e prins și pus jos?
În filmul Sleepers, care are o distribuție de excepție și merită văzut, povestea acestuia este construită în jurul a patru copii în jurul vîrstei de paisprezece ani care fac o greșeală (distrug o tonetă de înghețată) a cărei consecință va fi trimiterea acestora pentru un an de zile la școala de corecție. Un an care le va schimba viața datorită tratamentelor traumatice la care sînt supuși, iar ulterior vom vedea consecințele acestui an în viața lor de la maturitate. Absolut nici unul din cei patru protagoniști nu mai are o viață sănătoasă emoțional, și totul a pornit de la un act greșit care a avut consecințe în viața adultă. Trauma modifică direcția vieții, dar și chimia creierului, astfel încît ori devenim permanent vigilenți, ori rigizi datorită înghețării emoționale și afective, ori retrași și evitanți.
O greșeală în unele cazuri înseamnă a minți și a fi prins că ai făcut-o. Minciuna este un act conștient de apărare și de a întoarce o situație în favoarea ta, dar odată dezvăluită aceasta vine cu pierderea încrederii care va săpa temelia oricărei relații, dar și cu durerea de a fi exclus și evitat. Iar cei care observă minciuna, prin aciditatea cu care verbalizează, vor trezi frica și în ceilalți, frica de a nu fi și tu prins pe picior greșit, iar ca mecanism de apărarea unii oameni se asociază cu cei vocali doar pentru a-și asigura protecția acestora, din frica de singurătate, dar și din satisfacția că măcar acum sînt de partea celui „puternic”. Această asociere vine deseori cu comportamente abuzive din partea celor „puternici”.
A fi un om bun înseamnă a avea blîndețe în orice acțiune, nu doar a face unele acte caritabile. A fi bun înseamnă a-i privi pe cei din jur cu compasiune acolo unde este suferință, a spune cuvinte bune și celui mai înverșunat, a ști să te abții de a corecta greșeala cuiva prin a-l zdrobi la nivel emoțional cu atitudinea și cuvintele tale. Cuvintele sînt bisturiul chirurgical la care avem acces cu toții, doar că unii dintre noi sîntem înzestrați a fi chirurgi de excepție în a manevra cuvintele, iar alții sîntem mai puțin înzestrați, dar asta nu ne conferă dreptul de a ne poziționa superior față de celălalt și a-l răni.
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. A publicat volumul În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți, Editura Humanitas, 2022.
Foto: wikimedia commons
