Cearta şoferului cu lumea

Dacă aveaţi cumva impresia că înjurăturile sînt destinate exclusiv huliganilor de pe stadioane şi din muzica hip-hop, precum şi taximetriştilor înfuriaţi, probabil că faceţi parte din categoria doamnelor fără permis de conducere. Cele posesoare de permis îşi pierd instantaneu statutul de doamnă odată ce se urcă la volan, pentru că şoseaua e o junglă în care supravieţuiesc numai cei puternici. Timpul e scurt, deci se folosesc înjurături bine ţintite, care să anihileze adversarul dintr-o singură lovitură. Maşinile pot fi folosite pe post de prelungire a proprietarului, participînd şi ele la gîlceava rutieră prin metode specifice: flash-uri, claxoane prelungite, faza mare băgată în ochi, schimbare bruscă de bandă, depăşire prin dreapta urmată de frînă şi multe alte tertipuri. RĂZBOIUL ÎNTRE "PARTICIPANŢII LA TRAFIC" E simplu: scoţi capul pe geam, din mers, şi strigi ce ai pe suflet către cel care te-a ofensat de moarte prin lentoarea sa inacceptabilă sau prin nepriceperea cruntă într-ale şofatului. Dacă nefericita e femeie, nu uiţi să faci remarci sexiste de tipul "Fă, proasto, cin’ ţi-a dat carnetu’?". Nici o problemă, doamna ştie şi ea "meserie" şi îţi răspunde cu aceeaşi monedă, procopsindu-te cu nişte apelative de toată frumuseţea. Nu este propriu-zis o ceartă, ci mai curînd un schimb de înjurături, cele mai multe dintre ele fiind acoperite de claxoane interminabile sau de muzici date la maximum. Bine apăraţi de capsula lor mergătoare, care le transmite un sentiment de invulnerabilitate, şoferii ajung la violenţe verbale nebănuite, la care altminteri, în viaţa "normală" de zi cu zi, s-ar abţine. Pieton fiind, dacă un nene îţi taie calea, te mulţumeşti să bombăni ceva pentru tine şi treci mai departe. Dacă însă un nefericit îţi taie calea cu maşina în trafic, eşti în stare să faci moarte de om pentru asta. Momentul de maximă tensiune al unei certe între şoferi este cînd unul dintre ei se dă jos din maşină (eventual înarmat cu o bîtă de baseball care, în limbaj de cartier, se mai numeşte "schimbător de păreri") şi se duce la celălalt, pentru a-i băga minţile în cap. În lipsă de bîtă, un scuipat pe parbriz are un efect nedureros, dar la fel de umilitor. CEARTA CU NENEA POLIŢISTU’ Dacă te-a oprit poliţia pentru că "ai comis-o", încerci să-ţi păstrezi calmul şi o iei mai întîi pe căi ocolite. Cearta începe de-abia după ce ţi-ai epuizat atît argumentele raţionale (nu era, dom’le, chiar roşu, era galben, n-am văzut pietonu’ care se pregătea să traverseze, că se mai întîmplă oricui, oameni sîntem şi mai avem scăpări, da’ să ştiţi că io de obicei merg cu viteză regulamentară) şi cele emoţionale (hai, domnu’ poliţist, că, dacă-mi luaţi permisu’, mă dă afară de la serviciu, păi mergeam cu viteză că-mi naşte nevasta şi mă grăbeam şi io la spital, oameni sîntem, da, am gresit de data asta, da’ n-o să mai fac!). Insensibilitatea poliţistului la orice tip de argumente poate crea, în cele din urmă, o stare de iritare şi disperare atît de mare, încît cei mai colerici alunecă repede în ispita fatală de a începe să se certe cu organu’: - Dom’le, da’ pe mine m-aţi găsit de fraier? Pe ăştia care merg ca nebunii cu gipurile, beţi-morţi, nu-i vedeţi, nu? Sigur, io dacă n-am pile, săriţi ca vulturii să-mi daţi amendă! - Domnu’, deci vă rog io să fiţi respectuos cu organele de poliţie şi să nu insinuaţi! - Ce respect, dom’le, păi nu vezi cum sînt drumurile astea? Numa’ gropi. Banii noştri de amendă unde se duc, vă-ntreb? - Deci io v-am rugat să fiţi calm. Că oricum vă fac proces-verbal! - Io nu semnez nici un proces, că sînt nevinovat! - Că semnaţi, că nu semnaţi, amendă tot tre’ să plătiţi, şi faceţi dvs. frumuşel contestaţie dup-aia. Da’ vă spun io, din experienţă, că degeaba faceţi! Aşadar, cearta cu domnu’ poliţist poate continua la infinit: organu’ e ferm şi nu cedează, iar cetăţeanu’ plăteşte, direct la sursă sau indirect, la cea mai apropiată unitate CEC. SCANDALUL DE LA SECŢIE Ce mai zgomot şi gîlceavă la biroul de Accidente Uşoare! Părţile implicate desenează "schiţa accidentului", dînd explicaţii tehnice şi încercînd fiecare să-şi reducă partea din vină, după ce în prealabil, la locul faptei, s-au dat jos amîndoi şi-au început să ţipe, în timp ce constatau pagubele. Doamnele foarte blonde care "se dau cu merţanele prin oraş" (şi le mai fac zob din cînd în cînd) îşi extrag de îndată minusculele mobile din poşete şi-şi sună protectorii pentru a le consola şi însoţi în complicata procedură a "constatării de la secţie". Aceştia vin şi, la un semn, mută şi trecerea de pietoni din loc, pentru a le scoate basma curată. Dacă partea vătămată încearcă să protesteze cumva ("Cum, dom’le, mă minţi în faţă?"), i se răspunde cu nonşalanţă că ori nu-şi mai aminteşte bine, ori habar n-are de influenţa colonelului Cutare care "a intervenit" deja pe unde trebuie. Cearta devine aproape inutilă; dar victima se poate apuca să facă scandal prin secţie, mai mult de dragul dreptăţii. Dacă părţile implicate se află pe poziţii similare de forţă, iar vina este greu de stabilit, se ajunge la o încăierare copilărească de tipul: "Ba tu ai fost de vină!", "Ba tu!", "Ba nu, tu!", curmată, în cele din urmă, de verdictul poliţistului. PROBLEME CASNICE LA VOLAN În fine, dacă nu te cerţi cu şoferii năbădăioşi, nu te contrazici cu organu’ de poliţie şi n-ai treabă cu Secţia de Accidente Uşoare, la volan ai cele mai mari şanse să te ciondăneşti cu nevasta. Prin definiţie, nevasta nu te lasă niciodată să mergi cu viteză, îţi contorizează kilometrii, ştie mai bine pe ce stradă s-o iei ca să ajungi la destinaţie şi nu uită să-ţi amintească această chestie, te obligă să opreşti pe nepusă-masă la vreo cofetărie (pentru că are un chef irepresibil de ceva dulce), nu-i convine locul de parcare, se declară scandalizată că mergi cu geamurile deschise (poate răci copilu’), şi întotdeauna vrea să schimbi postul de radio. De aici, prilej nesfîrşit de dispute domestice, lacrimi, supărări, culminînd cu "auzi, gata, ne-ntoarcem acasă, că io aşa nu pot să conduc!". Morala fabulei: mersul pe jos e mai sigur şi mai sănătos!