Cea mai frumoasă consolare din lume

Publicat în Dilema Veche nr. 981 din 26 ianuarie – 1 februarie 2023
image

„Am fost lăsați singuri”, descria o reporteriță situația jurnalistului român în pandemie. O jurnalistă hîrșîită, care are la activ teren mult, noroaie, intersecții, autorități arogante, interacțiuni mai mult sau mai puțin colocviale cu „oameni simpli” (tare mă irită termenul ăsta!). Nu vreo mimoză. Un om care a muncit mult și greu și de capul lui, fără să aibă neapărat nevoie de ajutor pentru a-și face meseria… Și totuși.

Cine l-a părăsit pe jurnalistul român în pandemie (și, în mare parte, și de atunci încoace)? În primul rînd, l-a părăsit statul. I-a luat (și nu i-a mai dat niciodată înapoi pe de-a-ntregul) accesul la informații. Sub poala largă a „interesului național” – fie el legat de sănătatea publică sau de siguranța națională (căci Pronia a fost generoasă în ultimii ani cu astfel de ocazii) –, au încăput toți cei pentru care jurnalistul este o sulă-n coaste (vă mai amintiți sintagma iliesciană? Ar fi păcat să o pierdem…). Fără această materie primă, știrile cad fie în derizoriu, fie în PR și propagandă. Accesul la informații este linia de front a jurnalismului, aceea care, odată căzută, duce ușor și predictibil la pierderea războiului (metaforele belicoase tot de la pandemie ni se trag, să știți, de cînd ni se cînta imnul din megafoanele mașinilor de poliție și ne apăram de Corona cu tancurile). Sub pretextul protejării unor interese generale, considerate a priori superioare, informația despre performanța Guvernului și prestația administrației, în general, a fost rărită, epurată, aseptizată și trecută prin control „de sus”. 

L-a mai părăsit statul și cînd nu a susținut financiar redacțiile să-și continue activitatea pe parcursul stării de urgență, punînd presa la un loc cu toate celelalte „industrii”: șomaj tehnic și pentru jurnalist, și pentru strungar sau barista, pentru că, la vremi de criză, oamenii pot trăi, la o adică, și fără ei.

L-au lăsat singur și șefii lui, și asta nu doar în pandemie. Tristă este condiția „lucrătorului în mass-media” care se vede prins (care ar fi aici metafora militară adecvată? Prizonier? Încercuit?) între percepția publică, aproape generalizată, că un angajat este „vîndut” trup și suflet patronului său și cea a patronului însuși, care îl vede ca pe o piesă de schimb („Nu-ți convine? Sînt o sută ca tine care vor job-ul tău...”). Patronii aceștia, despre care se crede – uneori chiar și ei o cred – că te-au cumpărat cu tot cu conștiință, nu sînt interesați de protejarea meseriei, de păstrarea standardelor sale, a respectului social, a „ștaifului”. Deal-uri cu autoritățile, cu amicii, cu colegii de partid, cu partenerii de afaceri – orice se poate tranzacționa în schimbul conținutului editorial. Îndemnul la încălcarea cu bună știință a regulilor profesiei pentru un punct de audiență în plus, pentru un o mie de „unici” în plus. Am întîlnit cîndva, în epoca naivă a presei, un patron de ziar local pe care l-am întrebat dacă face profit din afacerea lui. „Din ziar?? Doamne-ferește!”, a exclamat el pe jumătate îngrozit, pe jumătate indignat de atare insinuare murdară. Parcă începe să-mi fie dor de ingenuitatea omului care credea că presa e o aventură de suflet, pe care nu trebuie s-o pîngărești cu profit... Poate cel mai trist om din profesie este acel jurnalist care, de bună credință fiind, a întrebat retoric: „Ce fel de jurnalist ești dacă nu știi care sînt afacerile patronului tău și nu le protejezi?”. Acum, nu trebuie să ne imaginăm că patronii, „mogulii” (resimțiți și voi nuanța subtilă de poziționare între „mogulii” media din Vest și „oligarhii” din Est?) stau și dau peste degete jurnaliștilor, ca să scrie cum li se cere. Instrumentele sînt mai subtile, dar mai năprasnice și cer participarea unor straturi de decizie editorială din interiorul redacțiilor, cele menite, în teorie, să facă exact asta: să stea de pază la porțile conținutului, astfel încît să nu fie invadat de mercantil.

Nici colegii jurnaliști nu țin aproape. Te poți bizui, probabil, pe cei din redacția ta, pe cei care ți-au fost colegi cîndva (este o meserie în care se migrează mult), pe cei cu care faci „teren”, uneori. Dar la noi solidaritatea profesională a murit la naștere sau foarte curînd după aceea. Și de aceea vedem „războaie” între redacții, care se luptă între ele în loc să se lupte cu cei care le înjosesc meseria, începînd cu cele mai înalte funcții politice. În presa noastră, se fură știri, se plagiază, se încalcă drepturi de autor și se trădează încredere. Nu e un loc cu lapte și miere, nu e.

L-a lăsat singur pe jurnalist și o parte din publicul său. Unii nu se mai uită deloc la știri, pentru că se deprimă (de parcă știrile ar fi de vină...). Unii și-au vîndut televizorul sau nu l-au mai deschis de un veac – și fac din asta un semn de distincție. Alții își iau informațiile „de pe net”, fără a se mai chinui să afle cine le-a pus acolo. Există și din aceia care se supără pe jurnaliști dacă scriu „de rău” de idolul zilei. Mulți cred că jurnaliștii sînt degeaba, că oricine poate face munca asta în locul lor. Uite, de exemplu, tînărul X, cu doar un telefon poate face „emisiuni” mai „adevărate”. Mai sînt, e drept, și cei care cred că jurnalismul are nevoie de prieteni și de susținători și care donează – cîte 5-10 euro, să nu vă imaginați cine știe ce – ca să continue să existe jurnaliști și jurnalism și subiecte pe care alții nu le vor, sau nu le pot cuprinde. Dar și ei sînt schimbători ca marea (și e firesc să fie așa): mai uită, mai pleacă, se mai supără, își mai schimbă gusturile, se plictisesc... „Oameni simpli”, cum se zice la televizor. Și poate că această întoarcere cu spatele a publicului este cel mai greu de suportat din toate. Căci ea te face să te întrebi, precum în dilema copacului care, căzînd în mijlocul pădurii, mai face sau nu zgomot: dacă jurnalismul se face în interes public și nu este public în jur, mai există jurnalism?

Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională? Poate ideea că statul, așa cazon în gîndire cum e, îi conferă încă înaltă protecție constituțională. Că patronii și șefii nu sînt de neînlocuit în marea schemă a lucrurilor și că există loc pe piață pentru proiectele independente, unde face el lucrurile cum crede că e mai bine. Că publicul acesta schimbător ca marea poate se duce, dar și vine, că pentru orice om care uită să își reînnoiască donația există unul care tocmai ce apasă pe „Donează acum”, în speranța că va citi și mîine ceva cu sens. Și cînd toate acestea își epuizează efectul, cînd lucrurile devin grele cu adevărat, cînd rămîne cu adevărat singur, jurnalistului îi rămîne suprema consolare: că are cea mai frumoasă meserie din lume.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.