Cea mai frumoasă consolare din lume

„Am fost lăsați singuri”, descria o reporteriță situația jurnalistului român în pandemie. O jurnalistă hîrșîită, care are la activ teren mult, noroaie, intersecții, autorități arogante, interacțiuni mai mult sau mai puțin colocviale cu „oameni simpli” (tare mă irită termenul ăsta!). Nu vreo mimoză. Un om care a muncit mult și greu și de capul lui, fără să aibă neapărat nevoie de ajutor pentru a-și face meseria… Și totuși.

Cine l-a părăsit pe jurnalistul român în pandemie (și, în mare parte, și de atunci încoace)? În primul rînd, l-a părăsit statul. I-a luat (și nu i-a mai dat niciodată înapoi pe de-a-ntregul) accesul la informații. Sub poala largă a „interesului național” – fie el legat de sănătatea publică sau de siguranța națională (căci Pronia a fost generoasă în ultimii ani cu astfel de ocazii) –, au încăput toți cei pentru care jurnalistul este o sulă-n coaste (vă mai amintiți sintagma iliesciană? Ar fi păcat să o pierdem…). Fără această materie primă, știrile cad fie în derizoriu, fie în PR și propagandă. Accesul la informații este linia de front a jurnalismului, aceea care, odată căzută, duce ușor și predictibil la pierderea războiului (metaforele belicoase tot de la pandemie ni se trag, să știți, de cînd ni se cînta imnul din megafoanele mașinilor de poliție și ne apăram de Corona cu tancurile). Sub pretextul protejării unor interese generale, considerate a priori superioare, informația despre performanța Guvernului și prestația administrației, în general, a fost rărită, epurată, aseptizată și trecută prin control „de sus”. 

L-a mai părăsit statul și cînd nu a susținut financiar redacțiile să-și continue activitatea pe parcursul stării de urgență, punînd presa la un loc cu toate celelalte „industrii”: șomaj tehnic și pentru jurnalist, și pentru strungar sau barista, pentru că, la vremi de criză, oamenii pot trăi, la o adică, și fără ei.

L-au lăsat singur și șefii lui, și asta nu doar în pandemie. Tristă este condiția „lucrătorului în mass-media” care se vede prins (care ar fi aici metafora militară adecvată? Prizonier? Încercuit?) între percepția publică, aproape generalizată, că un angajat este „vîndut” trup și suflet patronului său și cea a patronului însuși, care îl vede ca pe o piesă de schimb („Nu-ți convine? Sînt o sută ca tine care vor job-ul tău...”). Patronii aceștia, despre care se crede – uneori chiar și ei o cred – că te-au cumpărat cu tot cu conștiință, nu sînt interesați de protejarea meseriei, de păstrarea standardelor sale, a respectului social, a „ștaifului”. Deal-uri cu autoritățile, cu amicii, cu colegii de partid, cu partenerii de afaceri – orice se poate tranzacționa în schimbul conținutului editorial. Îndemnul la încălcarea cu bună știință a regulilor profesiei pentru un punct de audiență în plus, pentru un o mie de „unici” în plus. Am întîlnit cîndva, în epoca naivă a presei, un patron de ziar local pe care l-am întrebat dacă face profit din afacerea lui. „Din ziar?? Doamne-ferește!”, a exclamat el pe jumătate îngrozit, pe jumătate indignat de atare insinuare murdară. Parcă începe să-mi fie dor de ingenuitatea omului care credea că presa e o aventură de suflet, pe care nu trebuie s-o pîngărești cu profit... Poate cel mai trist om din profesie este acel jurnalist care, de bună credință fiind, a întrebat retoric: „Ce fel de jurnalist ești dacă nu știi care sînt afacerile patronului tău și nu le protejezi?”. Acum, nu trebuie să ne imaginăm că patronii, „mogulii” (resimțiți și voi nuanța subtilă de poziționare între „mogulii” media din Vest și „oligarhii” din Est?) stau și dau peste degete jurnaliștilor, ca să scrie cum li se cere. Instrumentele sînt mai subtile, dar mai năprasnice și cer participarea unor straturi de decizie editorială din interiorul redacțiilor, cele menite, în teorie, să facă exact asta: să stea de pază la porțile conținutului, astfel încît să nu fie invadat de mercantil.

Nici colegii jurnaliști nu țin aproape. Te poți bizui, probabil, pe cei din redacția ta, pe cei care ți-au fost colegi cîndva (este o meserie în care se migrează mult), pe cei cu care faci „teren”, uneori. Dar la noi solidaritatea profesională a murit la naștere sau foarte curînd după aceea. Și de aceea vedem „războaie” între redacții, care se luptă între ele în loc să se lupte cu cei care le înjosesc meseria, începînd cu cele mai înalte funcții politice. În presa noastră, se fură știri, se plagiază, se încalcă drepturi de autor și se trădează încredere. Nu e un loc cu lapte și miere, nu e.

L-a lăsat singur pe jurnalist și o parte din publicul său. Unii nu se mai uită deloc la știri, pentru că se deprimă (de parcă știrile ar fi de vină...). Unii și-au vîndut televizorul sau nu l-au mai deschis de un veac – și fac din asta un semn de distincție. Alții își iau informațiile „de pe net”, fără a se mai chinui să afle cine le-a pus acolo. Există și din aceia care se supără pe jurnaliști dacă scriu „de rău” de idolul zilei. Mulți cred că jurnaliștii sînt degeaba, că oricine poate face munca asta în locul lor. Uite, de exemplu, tînărul X, cu doar un telefon poate face „emisiuni” mai „adevărate”. Mai sînt, e drept, și cei care cred că jurnalismul are nevoie de prieteni și de susținători și care donează – cîte 5-10 euro, să nu vă imaginați cine știe ce – ca să continue să existe jurnaliști și jurnalism și subiecte pe care alții nu le vor, sau nu le pot cuprinde. Dar și ei sînt schimbători ca marea (și e firesc să fie așa): mai uită, mai pleacă, se mai supără, își mai schimbă gusturile, se plictisesc... „Oameni simpli”, cum se zice la televizor. Și poate că această întoarcere cu spatele a publicului este cel mai greu de suportat din toate. Căci ea te face să te întrebi, precum în dilema copacului care, căzînd în mijlocul pădurii, mai face sau nu zgomot: dacă jurnalismul se face în interes public și nu este public în jur, mai există jurnalism?

Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională? Poate ideea că statul, așa cazon în gîndire cum e, îi conferă încă înaltă protecție constituțională. Că patronii și șefii nu sînt de neînlocuit în marea schemă a lucrurilor și că există loc pe piață pentru proiectele independente, unde face el lucrurile cum crede că e mai bine. Că publicul acesta schimbător ca marea poate se duce, dar și vine, că pentru orice om care uită să își reînnoiască donația există unul care tocmai ce apasă pe „Donează acum”, în speranța că va citi și mîine ceva cu sens. Și cînd toate acestea își epuizează efectul, cînd lucrurile devin grele cu adevărat, cînd rămîne cu adevărat singur, jurnalistului îi rămîne suprema consolare: că are cea mai frumoasă meserie din lume.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.