Ce vrea poporul?

Oana-Valentina SUCIU
Publicat în Dilema Veche nr. 664 din 10-16 noiembrie 2016
Ce vrea poporul? jpeg

O simplă trecere rapidă prin paginile web ale principalelor partide din România (şi vorbim aici de cele care îşi vor revendica în curînd fotoliile parlamentare) te face fie să rîzi, fie să plîngi, fie ambele. „Îndrăzneşte să crezi în România!“, clamează PSD-ul (înţelegem de aici că ar fi motive să nu crezi?), „Integritate pentru o administraţie dreaptă“ (deci cea actuală nu este nici dreaptă, şi nici integră, după cei din PNL), „Împreună mişcăm România“ (sloganul PMP te aruncă în dilema cu o ţară care dacă nu merge înainte înseamnă că stă pe loc), „Redăm România românilor“ (a, deci ALDE crede că acum ar fi a altcuiva?). În toată această înşiruire, nici vorbă despre procesul de democratizare (încă acut necesar) sau despre reprezentarea intereselor cetăţenilor (rolul oricărui politician, pînă la urmă), cu atît mai puţin despre doctrine, principii sau ideologie. E adevărat că distincţia dreapta-stînga trebuie profund nuanţată la ora actuală, dar ea este departe de a fi pusă în discuţie, nici măcar la modul rudimentar la care era realizat acest lucru în prima decadă post-comunistă.

Probabil că, dacă aş fi trăit într-o ţară normală (a se citi funcţională, în care corupţia endemică este depistată şi pedepsită şi în care sistemul de control reciproc al puterilor în stat funcţionează), probabil că aş fi fost un om cu vederi de stînga, cel puţin în ceea ce priveşte implicarea statului în domenii care altfel nu s-ar putea susţine în totalitate singure (sănătate, educaţie, cultură). Altfel, susţin ideea că, dacă eşti bun în ceea ce faci, ai toate şansele să creşti pe scara socială şi profesională, indiferent de implicarea statului. În ultimele cicluri electorale m-am regăsit tot mai puţin în oferta partidelor politice. Totuşi, am votat de fiecare dată, nu înainte de a mă informat. Doar că nu m-am putut abţine să mă întreb cam ce aşteptări are votantul mediu.

E greu să realizezi un portret-robot al acestuia şi nu îmi plac generalizările impresioniste, dar o foarte scurtă analiză a sondajelor din ultima vreme (IRES, INSCOP, Eurobarometru) ne poate ajuta în acest sens.

Românii nu prea ştiu ce să (se) aştepte de la un partid politic, pentru că, atunci cînd această întrebare este deschisă (şi nu grilă), doar 8% susţin că acesta ar trebui să reprezinte interesele cetăţenilor, dar şi să fie „sincer“ (tot 8%) sau „apropiat de oameni“ (cam 3%). Ceea ce nu îi împiedică pe un sfert dintre cei intervievaţi să se considere de dreapta, pe 17% de stînga şi pe 27% de centru, cu o treime însă care nu ar şti să se plaseze pe această axă. Nici nu este de mirare. Asta nu înseamnă că nu au cu toţii o părere, chiar dacă doar jumătate votează în alegeri şi doar un procent infim se implică în organizaţii non-guvernamentale şi în viaţa comunitară. 90% consideră că statul trebuie să asigure locuri de muncă şi locuinţe, 94% că ar fi necesară o protecţie socială mai ridicată şi 80% că bogaţii ar trebui să fie impozitaţi mai mult pentru a se da celor săraci. Cred că pînă şi Robin ­Hood ar fi invidios!

Cît despre îngrijorările românilor, acestea gravitează în jurul locurilor de muncă (cam asta ar fi şi menirea unui partid politic după jumătate dintre respondenţi), al şomajului, preţurilor, sănătăţii şi pensiilor. Şi nu oricum, după mulţi un partid politic trebuind să facă o politică naţională (şi nu pro-occidentală). Oricum am combina cele de mai sus, tot un rezultat bizar iese, într-o ţară în care rata şomajului este de doar 4,8%, deci te întrebi de unde atîta îngrijorare cu privire la siguranţa locului de muncă. Pe de altă parte însă, românul este destul de neîncrezător atunci cînd trebuie să numească entităţile în care are încredere – nu prea trece nimic dincolo de graniţele familiei apropiate. Nici măcar preoţii, creditaţi cu doar 14%, ca să nu mai spunem de funcţionari publici, partide politice, Parlament, administraţie locală. Atunci ce să înţelegi din încrederea mare şi foarte mare în instituţia Bisericii (tendinţă neschimbată de 25 de ani încoace), depăşită doar de cea în Armată şi, recent, de cea în Pompieri şi în Jandarmerie. Deşi există o expresie pentru asta…

Jumătate dintre români îşi doreau, la începutul anului, un guvern tehnocrat, deşi convinşi fiind că acesta ar fi condus din umbră de partide, adică în interesul liderilor şi membrilor acestora, descrise (vorbim aici iar de întrebări deschise) ca fiind caracterizate de hoţie, furt, escrocherie, mită şi corupţie. De altfel, 87% din români considerau că fenomenul corupţiei este insuportabil, alături de acum clasica opinie că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită.

Partidele fac nişte campanii de parcă ar trăi în altă ţară, deconectate de nevoile populaţiei sau mizînd pe nuclee dure de alegători şi pe un populism care exploatează temerile şi golurile de educaţie civică. Dacă mai adăugăm la aceasta şi fenomenul manifestat recent, cel al milioanelor de semnături adunate de o coaliţie de asociaţii care doresc revizuirea Constituţiei în vederea redefinirii căsătoriei (probabil că în viziunea unora dintre acestea, drepturile omului sînt doar o găselniţă a liftelor străine, menită să pervertească spiritul naţional şi procrearea în masă a neamului), aproape că ai motive să te întrebi dacă nu cumva visezi şi ai ajuns actor într-un scenariu care îi are coautori pe Orwell şi Caragiale.

Aproape. Pentru că mai există totuşi oameni, instituţii şi organizaţii care acţionează în favoarea transparenţei, a participării publice, a creării unui spaţiul public pentru dialog. La ora actuală, structura administraţiei locale şi a Parlamentului o reflectă foarte bine pe cea a electoratului. Sau, mai bine zis, a electoratelor. Datoria politicienilor este să le şteargă sau măcar să le diminueze. Mulţi nu o vor face. Dar eu tot mai cred în „puterea celor fără de putere“ sau în ziua în care un singur om se hotărăşte să înfrunte sistemul şi să trăiască în adevăr. Şi ştiţi care e culmea? Acela este fix momentul în care devine liber. Nu la ­stînga sau la dreapta, ci liber. 

Oana-Valentina Suciu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.