Ce să mai facă ea, limba română, cu românii ei?

Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.

Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui

, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.

În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba

, a

i şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în

majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată.

Situaţia se complică în mesajele de tip

în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe

e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un

căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa);

a devenit

, adică „scuze“,

–

, iar aprobarea

s-a redus la

. În mediile evoluate au apărut ideogramele (

) unde printr-un singur semn se exprimă un cuvînt sau o stare. Aici semnele de punctuaţie nu mai contează, nu poţi să ştii dacă propoziţia e afirmativă sau interogativă. Şi tot aşa, de nu mai ştie biata limbă dacă mai e română sau electronică.

Lăsînd la o parte multele emisiuni inepte şi agramatismul specialiştilor şi invitaţilor din cele de divertisment care folosesc „replici rupătoare“ (pentru aplauze pe rupte), există şi metode mult mai triste şi mai distractive. Să ne gîndim la benzile din partea de jos, uneori din mijloc sau de sus a ecranului (de te miri ce mai rămîne din imagine!). Benzi numite „burtiere“ pe care, contra unei sume modice (un euro şi ceva), orice fan burtos al sportului-rege din liga naţională îşi poate afişa instantaneu prostia. O denumire şi ea cam mioritică pentru că, în

, burtiera e un corset care strînge abdomenul şi şoldurile, iar aici devine o centură care încinge televizorul ca să nu se reverse prostia peste privitori. Adică croll-ul, textul care se prelinge pe burtieră şi care inundă lent, continuu şi constant gramatica limbii române. Cînd un fan al lui Dinamo scrie „A-m fost sînt şi v-oi fi cîine pînă oi muri. După a-ia om vorbi“ e o distracţie pentru cei care au apucat să înveţe gramatica la şcoală, dar e o catastrofă pentru cei care în sincretismul lor şi-o însuşesc de la televizor.

Unii dintre profesorii valoroşi îşi varsă nemulţumirea lor, faţă de tot şi de toate, pe elevi (că altă cale n-au). Şi o fac folosind fie un limbaj arogant, agresiv şi violent, fie unul vulgar, bolovănos şi buruienos, uneori ostentativ sau ermetic, alteori unul prea elevat sau sofisticat ca replică la marginalizarea lor. În oricare dintre variante, nu apără, ci dimpotrivă, urîţesc limba română şi o îndepărtează de auditoriu. „Am citit, n-aş mai citi“ – cum spune Mircea Cărtărescu – „perle“ de la examenul de titularizare a profesorilor de limba română prin care încearcă să-şi cîştige dreptul de a distruge generaţii de elevi, în care unii cred că

şi

sînt piese de teatru şi unde Conu Leonida şi-a pierdut pălăria cu scrisorica şi-a găsit-o Agamiţă Dandanache.

Dacă pe vremea Conului Leonida fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor, acum ea se naşte din navigarea pe Internet, privitul la televizor, dar şi din tabloidizarea ziarelor. Rar mai găseşti un titlu atrăgător, însoţit de un text clar şi explicit, de tipul: „De Bobotează, fetele de pe messenger şi-au pus busuioc sub pernă“. Ca să-şi viseze iubitul noaptea şi nu să-şi caute perechea pe site-urile matrimoniale din spaţiul virtual. Acum găsim aventuri ale limbii române de genul „Oprescu vrea să microcipeze cîinii Capitalei“ sau „Cum a găsit porcul Brăila“. Aşa cum zicea Octavian Paler, cantitatea de ştiri şi de informaţii se revarsă peste noi ca o ploaie torenţială, lucru care ne face ca, neputînd să citim tot ce se tipăreşte, să renunţăm la citit. Şi în felul ăsta fără voia, dar din vina ei, presa ne îndepărtează şi ne izolează de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Şi asta pentru că e un soi de presă în care jurnaliştii din categoria „ştie-tot“, indiferent ce văd sau aud, cataloghează ca bun sau rău, corect sau greşit, în nuanţe de alb sau negru, fără zone de interferenţă. Ei sînt cei care împart dreptatea, stabilesc sarcini, dau verdicte, iar noi, bieţii cititori, devenim neutri, pasivi, neimplicaţi şi nemotivaţi. Fără nici o părere sau speranţă. („Dacă aşa a zis Cristoiu, aşa e, că ştie el mai bine decît noi“.) Oamenilor din categoria „ştie-tot“, Eugen Ionesco li se adresa aşa: „Muriţi voi, toţi care vă pricepeţi la tot şi la toate. Numai atunci rictusul şi încruntarea noastră mai pot deveni un zîmbet“. Zîmbet care dispare imediat cînd avem de-a face cu o sfidare la adresa poporului român şi a limbii române. Chiar dacă la mijloc este un interes ordinar sau un umor involuntar. Ca în discursul-reclamă al Monicăi Columbeanu la lansarea candidaturii lui Nati Meir la funcţia de preşedinte al ţării: „Republica este un spaţiu public şi o vom da uitării în forma sa de funcţionare complet eronată de pînă acum şi o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea condusă de Nati Meir, pe care cu siguranţă ni-l vom aminti continuu şi îl vom vota mereu“.

Fără număr, fără număr… aş adăuga eu.

prof. Gicu BUTOI