Ce nu este succesul în cultură
Modernitatea tîrzie ne-a obişnuit cu farmecul deloc discret al succesului. Acesta a înlocuit, treptat şi sigur, valorile realizării de sine, ale formării personalităţii, ale emancipării sau ale mîntuirii. Alături de sănătate, succesul este valoarea specifică a unei lumi imanentizate şi a unei vieţi care nu are alt sens în afara ei înseşi, într-o sferă superioară, anterioară sau posterioară ei. El funcţionează ca mobil în domeniile cele mai diverse ale existenţei individuale şi sociale, după criterii cel mai adesea precis identificate şi atent monitorizate prin strategii manageriale şi studii de piaţă. Spun "cel mai adesea", întrucît funcţionarea acestui criteriu al succesului în domeniul cultural este relativă, iar rezultatele sale nu întotdeauna convingătoare. Pentru a găsi un sens expresiei "succesul în cultură" putem propune distingerea unei sfere proprii prin distincţiile ce se pot face în raport cu ceea ce nu este el. Mai întîi, nu este succesul culturii înseşi. În prima formulare, este vorba despre reuşita unei persoane (a unui "om de cultură", să spunem), despre prestigiul sau popularitatea ei şi, de ce nu, chiar despre impunerea operelor sale pe o piaţă a produselor zise "culturale" de care se disting prin calitate intrinsecă, originalitate, stil etc. Succesul în cultură este punctual şi multiform, mai mult sau mai puţin provizoriu, chiar neaşteptat. În schimb, succesul culturii se măsoară după alte criterii de performanţă. Acum, cultura însăşi (dacă un asemenea "însăşi" are un înţeles propriu) este cea care se impune, prin medierea diverselor sale forme şi creaţii: succesul său poate fi local, naţional sau internaţional, însă el este mai previzibil şi mai stabil decît succesul unui om de cultură. Un exemplu recent ne aduce lămuriri suplimentare: surpriza neplăcută a rezultatelor ultimului sondaj de opinie privind gradul de cultură în România este numai parţial o surpriză. În fond, nu s-a ajuns la acest nivel scăzut de cultură în rîndul populaţiei de rînd, de la o zi la alta, de la un an la altul, după cum depăşirea lui nu se va putea face într-o perioadă scurtă de timp. Dacă succesul individual este imprevizibil, cel al culturii (sau insuccesul ei, respectiv incultura) este mai degrabă previzibil(ă): s-a ajuns aici pentru că ani la rînd, pe o perioadă lungă de timp, strategiile culturale au fost cel puţin inadaptate dinamicii social-economice accelerate a lumii contemporane. Modelul educaţional - de la grădiniţă pînă la doctorat - practicat în societatea românească dă seama de o rigiditate pe care intervenţiile punctuale şi mereu venind de sus în jos, nu o pot reduce sau elimina. Fără a se recunoaşte deschis că sînt mulţi aceia care, profesori sau administratori ai educaţiei, se hrănesc încă din iluzia modelului comunist de educaţie pentru toţi (ale cărui succese relative pot fi şi trebuie să fie îndelung dezbătute), se adoptă astăzi în ministere, în inspectorate şcoale, în universităţi sau şcoli, planuri de acţiune conforme directivelor europene sau evoluţiei globale, formalizînd excesiv un proces educaţional incapabil să devină - din cauza inspiraţiilor originale sau copiate de aiurea ale managerilor săi - coerent şi consistent. În al doilea rînd, distincţia cea mai clară pe care se cuvine să o facem este aceea dintre succesul în cultură şi cultura succesului. Între cele două formulări distanţa pare maximă; ea scade însă tendenţial cînd alipim culturii drept criteriu de judecare succesul. Printr-o afirmaţie abruptă, se poate spune că, în zilele noastre, nimic nu este mai străin de cultura în sensul ei tradiţional decît chiar cultura succesului. În inversiunea celor doi termeni se află toată miza şi toată deturnarea sensului culturii în societatea de consum. Ceea ce ni se transmite zi de zi, ceea ce cultivăm cu o pasiune epuizantă este ideea după care succesul ar trebui să fie valoarea supremă pe care s-o urmăm de la şcoală şi pînă la pensie. Numai că succesul nu e totuna aici cu reuşita în viaţă. El are norme clare de evaluare şi nu are nimic de-a face cu sentimentul de împlinire pe care un om poate să-l trăiască la un moment dat. Succesul e necesarmente public, reuşita poate să fie (şi) privată. Succesul e imaginea pe care o persoană o transmite celorlalţi, reuşita poate să fie imaginea pe care ea poate să o aibă despre sine. Această distincţie este însă mai fragilă ca niciodată pentru că ideea de succes a colonizat complet ideea de reuşită sau de satisfacţie, pentru că nu ne mai putem simţi împliniţi astăzi dacă cei din jurul nostru nu se văd şi nu ne tratează ca pe nişte oameni împliniţi. Dar trebuie mers mai departe de această deosebire de suprafaţă: ultimii cincisprezece ani au început să ne obişnuiască - la început pe fondul revoltei, apoi cu resemnare, pentru a sfîrşi, pe ici, pe colo, în acceptare şi chiar participare - cu gîndul că în cultura de masă e mai uşor să ai succes la public prin incultură decît prin cultură. Cultura succesului, în infinita-i generozitate şi flexibilitate, admite spontan acest model al reuşitei publice care este incultul. Îl admite cu mai multă uşurinţă pentru că el se pliază fără nici o rezistenţă la toate imperativele marketing-ului, în care o inteligenţă medie manipulează cinic orice alt fel de inteligenţă sau de lipsă a ei. Incultul e dezinvolt, se adaptează uşor la orice situaţie şi are răspuns la orice întrebare; mai mult, prin comportamentul şi aparenţele sale exterioare, el devine numaidecît un model de urmat de către consumatorii de cultură de masă, care trăiesc simbolic din această idolatrizare a vedetei. Ironia mult prea fină a celui care rîde superior de întîlnirea (destinală, nu-i aşa?) dintre un fotbalist şi Dostoievski sau dintre un proprietar de fotbalişti şi un scriitor la modă este complet inofensivă în faţa agresivităţii cu care asemenea personaje sînt impuse zilnic, în doze masive, drept figuri ale succesului. La acest succes al inculturii, devenit atît de general încît aproape că nu ne mai revoltă, participă însă şi cei pe care, într-un colţ retras al peisajului societăţii de consum, îi mai putem numi "oameni de cultură". Cînd, spre pildă, un reputat om de cultură al zilelor noastre publică panseuri şi pastile, periodic, într-un tabloid sau într-o revistă despre modă ori sex, unul din efectele imediate este că oricărui cititor al acestei reviste i se revelază faptul că are acces fără nici un efort la inteligenţa superioară aşezată în cele cîteva rînduri. Că, în fond, distanţa dintre el şi scriitor este minimă, de vreme ce amîndoi participă - desigur, fiecare în felul său - la acea publicaţie. La televiziune această distanţă este şi mai mică: obsesia popularităţii şi a rating-ului transformă în spectacol orice intervenţie pe ecran, oricît de cultă s-ar pretinde ea. Falsa familiaritate care se creează între spectactor, moderator şi invitat produce o egalizare în jos a gîndirii. Cînd, rareori, invitatul se riscă într-o intervenţie care solicită suplimentar neuronii, moderatorul sau momentul publicitar salvează telespectatorul de la disconfortul activităţii mentale. Cultura succesului mai cunoaşte un aspect: într-o societate în care insuccesul e o ruşine şi mai mult decît o dramă personală, atrăgînd oprobiul comunităţii, există o imensă industrie consacrată modului "cum să reuşeşti în viaţă în zece paşi". Edulcorînd realitatea crudă a inegalităţilor sociale şi a lipsei de acces la bunuri materiale sau simbolice, această industrie hrăneşte ca un drog uşor iluzia că succesul e accesibil oricui urmînd cîţiva paşi simpli şi miraculoşi. Aceasta cînd ştim (dar preferăm adesea să nu ştim) că pentru a reuşi, inclusiv în cultură, mai ales în cultură, e nevoie de mai mult decît zece paşi, iar miracolele rămîn o pioasă povestire pentru copii. Pentru a încheia, să spunem încă o dată cît de echivocă şi riscantă este această formulă a "succesului în cultură"; am fi ipocriţi dacă am spune că, pe unul sau pe altul, într-o perioadă sau alta, nu ne-a tentat gustul succesului. El este, împreună cu insuccesul, pretudindeni în jurul nostru, nu le putem ignora, fie că sînt ale noastre sau ale altora, aici sau la celălalt capăt al pămîntului. Cultura - admiţînd totuşi un nucleu tare de sens al acestui termen - este una din puţinele pîrghii pe care le avem la îndemînă pentru a măsura relativitatea succesului şi a insuccesului.
