Ce înseamnă să fii femeie?
Fiecare femeie poartă cu ea o istorie a mamei, bunicilor, străbunicilor și tuturor femeilor care au turnat ceva din propria ființă și experiență de viață în creuzetul în care s-a plămădit propria ei feminitate. La aceasta se adaugă toate infuziile mediului și culturii în care trăiește pînă cînd rezultatul este o esență tulbure, cu nuanțe și influențe diverse, greu de identificat.
De aceea, multe dintre femeile pe care le cunosc se simt confuze atunci cînd încearcă să definească ce înseamnă să fii femeie. Și nu e de mirare, avînd în vedere toate mesajele contradictorii pe care le primesc direct sau indirect încă dinainte ca apartenența lor la un gen să fie conștientizată. Prejudecățile, valorile modelate cultural și religios, stereotipurile, etichetele verbale, modelele transmise transgenerațional, revistele glossy, cea mai mare parte a literaturii și artei multimedia ne spun cum sîntem sau cum ar trebui să fim noi, femeile. Aceste mesaje sînt, însă, pe cît de variate, pe atît de limitative și deformate – portrete în care ne regăsim cîte puțin, dar niciodată întru totul. Femeia seducătoare, luptătoare, fragilă, mamă, vanitoasă, afectuoasă, îngrijitoare, supusă, rebelă, casnică, dependentă, neîmblînzită, adorată, virtuoasă… ne oglindim în ele ca într-un mozaic de oglinzi care surprind fațete ale unei complexități pe care petrecem o viață întreagă încercînd să o cunoaștem și înțelegem.
O fațetă este aceea corporală, cu toate ramificațiile care rezultă din definirea femeii după sexul ei biologic. De aici derivă fațetele sexuale, cele reproductive, dar și cele estetice. Fiecare dintre ele naște mai multe întrebări decît răspunsuri. Este feminitatea legată de genetică sau de ceea ce identificăm ca fiind feminin la nivel psihologic? Cum rămîne cu femeile care nu pot sau aleg să nu nască copii? Domeniul estetic este atît de fluctuant încît nimeni nu mai știe ce este feminin în imaginea unei femei. Ce arată feminin acum? Dar cu un deceniu în urmă? Dar cu un secol? Cine decide, influențează sau impune standardele de frumusețe a femeii? Dar cele estetice legate de ținută sau îmbrăcăminte?
O altă fațetă este cea a maternității. Pentru unele dintre noi, aceasta este o cale naturală a instinctului de netăgăduit. Pentru altele, un vis pentru care trebuie să se lupte cu propriul corp. Pentru altele, o chemare a sufletului care adoptă în loc de a naște. Sau o alegere de a nu urma deloc această cale. Toate aceste ipostaze sînt parte a feminității. Totuși, de-a lungul istoriei, nu toate au reprezentat o alegere posibilă pentru femei.
Fațeta emoțională este una dintre cele mai controversate și mai pline de stereotipuri. Femeia este considerată fundamental sensibilă, emotivă și irațională. A fost nevoie de eforturi incredibil de mari pentru ca femeile să poată demonstra că la nivel cognitiv sînt la fel de capabile de raționament, gîndire critică, productivitate precum bărbații. Chiar și așa, stereotipurile – susținute sau nu de unele studii neuro-psihologice – încă fundamentează discriminarea femeilor chiar și în contexte sociale care se mîndresc cu gîndirea lor progresistă. În realitate, variațiile intragrup sînt mai mari decît cele care diferențiază femeile de bărbați. Felul în care ele își exprimă, recunosc și gestionează emoțiile depinde într-o așa de mare măsură de istoria personală, încît gradul de generalitate a unor astfel de afirmații ajunge mult prea mare pentru a mai fi util.
Fațeta relațională a feminității are la fel de multe complexități și contradicții. Intuiția și instinctele care dirijează eforturile femeii de a fi liantul familiei și al tribului sînt și cele care o fac vigilentă și nemulțumită de calitatea relațiilor. Lupta pentru putere în relații evident dezechilibrate și abuzive a învățat femeile să gestioneze complexități relaționale mari, dar și să își complice interacțiunile cu ceilalți.
De aceea, orice încercare de definire a feminității este sortită eșecului din start, ca un pat al lui Procust în care noi, femeile, ne-am găsit de prea multe ori. Dureros de prea multe ori. În schimb, ar fi mult mai aproape de adevăr să spunem că feminitatea nu are o definiție, ci o colecție imensă de povești și experiențe de viață. Este povestea doamnei de la curte care influența subtil jocurile politice ale regelui. Este drama țărăncii care își alăpta copilul într-o pauză de la prășitul cîmpului. E povestea compozitoarei pe ale cărei opere și-a pus numele fratele ei, compozitor faimos al vremii. Este reușita inegalabilă a primei femei pilot sau a primei femei medic, a deschizătoarelor de drumuri și a celor care s-au luptat pentru drepturi pe care astăzi le considerăm de la sine înțelese. Este durerea tăcută a tuturor soțiilor care n-au știut unde sau n-au avut cum să se salveze dintr-o relație violentă.
Feminitatea e colecția tuturor poveștilor unice, dar și a celor împărtășite. A celor pe care nu le-a mai trăit nimeni altcineva, dar și a celor pe care le-am trăit toate femeile de-a lungul timpului. Dincolo de toate diferențele, există și acele elemente comune ale feminității care ne permit să avem sentimentul apartenenței, al unei identități împărtășite. Ne simțim diferite și în același timp la fel, ceea ce face ca versurile lui Walt Whitman să aibă atît de mult sens în context feminin: „Mă contrazic? / Foarte bine, atunci mă contrazic / (sînt mare, conțin multitudini)”.
Privind cu atenție toate fațetele propriei feminități, descoperind mereu altele noi, răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii femeie?” devine din ce în ce mai puțin relevant. Oricît de corectă și complexă, o definiție nu poate înlocui povestea pe care o are de trăit fiecare femeie în încercarea de a accepta și împăca toate fațetele feminității ei. Această călătorie de întregire și vindecare este povestea feminității înseși.
Zenobia Niculiță este doctor în psihologie și lector universitar.
