Ce iei cu tine
Soțul și fiica mea se uitau cu spaimă, ținîndu-și mîinile la nas, la monstrul de bagaj pe care-l deschisesem în mijlocul camerei. Venisem acasă după o tură de Asia și, ca-ntotdeauna, cumpărasem te miri ce de prin bazaruri. Sursa panicii olfactive, de această dată, erau două obiecte de îmbrăcăminte, culese dintr-o piață din Sharjah, un emirat de lîngă Dubai. Intrasem într-un butic ținut de doi afgani care vindeau ce probabil au cărat cu ei din țara natală: căciuli de paștuni, pe care le vedem în știrile cu talibani, rochii înflorate, de la triburile de munte, coliere care coboară pe tot pieptul, aproape ca o platoșă, și multe burka azurii. N-am putut rezista și mi-am cumpărat o burka, puțin peticită în spate, și o rochie exuberantă, stacojie, de mătase brodată cu lînă, completată de un brîu din monede și o ornamentație metalică la guler. Știam că sînt murdare de cînd le-am achiziționat și mai știam că lasă în urma lor un miros greu de cînd defilasem cu punga prin hotelul exquisite, de 5 stele spre 7, în care îmi făceam veacul în Dubai.
De ce am cumpărat așa ceva? De ce, în lumea aceea de mall-uri din marmură, cu pereții poleiți cu aur, am ales să pun în bagaj o burka albastră și-o rochie stacojie purtate de niște femei dintr-o vale verde, între niște munți sterpi? Să fiu sinceră, aș putea înșira aici niște motive mai savante, dar atunci, în acel butic, mi s-au părut cele mai frumoase și mai emoționante obiecte din lume. Pentru că erau adevărate.
Cînd călătorim, ne dăm în vînt după chestii „autentice”. Vrem, cu disperare, să „trăim ca localnicii”, ne străduim să „înțelegem specificul local”, dorim să ne amestecăm printre băștinași. E noua mantră a turismului mondial, așa că industria a început să fabrice, special pentru călători, „experiențe autentice”. Thailanda și piețele ei plutitoare se concentrează într-una singură, convenabil așezată lîngă Bangkok, Damnoen Saduak. Acolo, țăranii se plimbă cu bărci pline de fructe, stau la poze, zîmbesc fermecător. Convenabil, de pe bărci se vînd frigărui de pui și fructe de mare la grătar, iar pe margini sînt tarabe care gem de statuete, șaluri și lampioane made in China, după care turiștii se înnebunesc. Spectacolul e atît de bine pus în scenă, încît dacă ajungi în vreun sat pierdut pe un rîu thailandez, la o piață plutitoare pe unde mișună doar localnici, poate fi chiar o experiență dezamăgitoare: se tîrguiesc calupuri de zahăr de palmier, ulei de cocos împachetat în sticle de plastic, fructe aranjate imperfect, și se mănîncă niște supe de creveți mici, mici, mici, care-ți taie suflarea cu iuțeala lor. Oamenii stau în locuințele lor lacustre, sfîrșiți de căldură, și ridică din sprîncene cînd te văd, nu-ți zîmbesc larg, și-ți întind o bucată de mătase, însoțind gestul de „cheap, madam, silk, madam.” It’s the same, but different, ca să zic cum ar zice un thailandez veritabil.
Cumpărăturile în călătorii sînt nimic altceva decît prelungirea călătoriei. Și povestirea ei ulterioară pentru cei de acasă. Obiectele cimentează amintirile, uneori le transformă puțin chiar, te ajută să-ți sprijini povestea în ceva concret, mai mult chiar decît fotografiile. Dacă te întorci cu un bagaj plin de magneți de frigider, însă, acest proces s-ar putea să fie compromis.
În afara traseelor turistice clasice, suvenirurile nu mai sînt atît de colorate, nici atît de perfecte. Un bong cumpărat de pe o insulă laoțiană de pe Mekong va fi întotdeauna prăfuit și puțin ciobit, în opoziție cu același obiect cumpărat dintr-o piață urbană. Un colier din os de iac luat de la o bătrînă care vinde vechituri într-un colț de sat va avea întotdeauna modelele neglijent trasate și va fi lipsit de simetria celor din magazinele templelor budiste. O statuetă de abanos culeasă dintr-o piață umilă se va termina colțuros și aspru, fără să capete finețea uneia finisate în fabrică. Așa e adevăratul, puțin imperfect, așa e obiectul autentic, ca lumea din care vine, cu bune și rele, cu frumos și urît în el.
În general, eu nu cumpăr prea multe lucruri nici acasă, nici în călătorii. Acasă cumpăr lucruri de care am nevoie să trăiesc. În călătorii cumpăr lucruri de care am nevoie să visez. Lucruri adevărate. Și mărturisesc că-mi pare rău doar după două chestii pe care nu le-am cumpărat prin preumblările mele: un ceas Rolex de 10 dolari din piața de falsuri din Kuala Lumpur și un iPhone cu mărul desenat grosolan pe spate dintr-un bazar laoțian. Mai autentic de-atît, în lumea asta a noastră, nu se poate.
Ana-Maria Caia deţine o companie de producţie de televiziune, Indie Studio, e călător profesionist şi consultant de comunicare pentru industria de turism. O puteţi citi nonstop pe www.caia.ro.
Foto: wikimedia commons
