Ce este un corp?
Iată una din acele întrebări care acceptă un număr aproape nesfîrşit de răspunsuri. Toate diferite între ele. Şi toate corecte. În fiecare tip de cultură însă este valabil un singur răspuns. În ciuda marilor diferenţe, orice răspuns în parte, odată înţeles sau măcar intuit, poate oferi surprinzătoare deschideri, sugestii de interpretare, uneori adevărate revelaţii în raport cu celelalte variante şi mai ales cu versiunea curentă a discursului despre corp, din interiorul propriei culturi. Este exact ce îşi propune prima expoziţie antropologică organizată în cadrul unui nou mare muzeu parizian. Sub titlul "Quâest-ce quâun corps?", la Musée du Quai Branly sînt puse în dialog patru concepţii despre corpul uman, prezente în Noua Guinee, în Amazonia, în Africa şi, pentru contrapunct, în Occident. Etnologul Stéphane Breton, coordonatorul expoziţiei, atrage atenţia că, în toate cele patru regiuni alese, corpul păstrează urmele unei alterităţi originare, are în el ceva amestecat, conţine un element străin. Toate reprezentările corpului decurg tocmai din încercarea de a rezolva această contradicţie fundamentală, numai că, în fiecare situaţie, termenii confruntării sînt diferiţi. În vestul Africii accentul cade pe relaţia între cei vii şi cei morţi, în Noua Guinee esenţială este opoziţia feminin-masculin, iar în Amazonia cea dintre uman şi non-uman, mai precis, raportul uman-animal. Definitorie pentru înţelegerea corpului în spaţiul Occidentului european este tensiunea dintre modelul divin şi copia umană. În toate aceste cazuri, corpul, înţeles în primul rînd ca relaţie şi nu ca obiect, este locul privilegiat în care îşi află expresia confruntarea fondatoare între elementele concurente. În Africa, alteritatea constitutivă în raport cu care se defineşte persoana este reprezentată de strămoşi. Corpul uman provine dintr-un fel de reciclare permanentă a celor morţi. Instalaţia ce deschide expoziţia, intitulată "Le corps et ses doubles", se compune dintr-un morman de pămînt roşiatic, lîngă care, sub un linţoliu, ghicim silueta unui defunct. Alături, vasul destinat îngropării rituale a placentei. Urmează trei nou-născuţi dispuşi astfel încît să sugereze eternul ciclu al vieţii şi al morţii. Primul întoarce capul spre lumea strămoşilor, din care vine, al doilea se răsuceşte şi al treilea priveşte în faţă efigiile exemplare, statuete ce îi reprezintă pe strămoşi, fondatori ai clanului. Aceste efigii marchează filiaţia genealogică, continuitatea de substanţă între generaţii, instituie modelul corporal ideal, dotat cu elementele simbolice care le certifică statutul şi reuşita socială. Asemenea albumelor noastre de familie, ansamblul acestor statuete funcţionează ca nişte oglinzi în care cei tineri sînt invitaţi să se recunoască şi să perpetueze aceleaşi valori. Numită "La matrice masculine", secţiunea rezervată culturilor din Noua Guinee mi s-a părut cea mai spectaculoasă. Aici fiinţa umană este fundamental androgină, fiind înţeleasă ca rezultat al unui amestec între substanţa tatălui (sperma) şi cea a mamei (sîngele). Noul corp ce vine pe lume este un compozit deopotrivă masculin şi feminin. Problema nu se pune la fel pentru băieţi şi pentru fete. Corpul feminin este prin excelenţă un corp conţinător, care are implicit un caracter androgin, deoarece poate să conţină elemente ale celuilalt sex. Este considerat un corp complet, capabil să înglobeze alteritatea masculină. Orice bărbat apare şi se dezvoltă în pîntecul unei femei. În cazul bărbaţilor androginia este un balast. Pentru că există obligaţia de a-şi căuta partenera în alt clan, iar descendenţa trebuie stabilită pe linie masculină, este vitală afirmarea neechivocă a masculinităţii. Astfel se evită rivalitatea dintre clanuri. Nou-născutul trebuie să aparţină tatălui şi nu unchiului matern. De aceea, doar în cazul bărbaţilor, prin riturile de iniţiere este abolit caracterul androgin. Tînărul se debarasează de partea feminină, moştenită de la mamă. Se recurge la sîngerări abundente precum şi la rituri homosexuale, cu funcţia de a asimila substanţa masculină, totul în scopul stabilirii unui dezechilibru între cele două componente iniţiale, în favoarea elementului masculin. Corpul bărbatului trebuie să devină incomplet, avid de a se completa printr-o parteneră, pentru a perpetua clanul tatălui. În vederea realizării potenţialului reproductiv, la nivel simbolic lucrurile se complică. Corpul bărbatului trebuie să egaleze capacitatea de a îngloba, proprie corpului feminin. Paradoxal, corpul feminin este idealul corpului masculin. Prin metafora devorării este dobîndită simbolic funcţia corpului capabil să conţină altceva, să înglobeze. Un rol important îl au impresionantele statuete care figurează această transformare compensatorie a corpului masculin. Astfel, nasul devine un cioc ce se prelungeşte pînă la contopirea cu penisul, absorbindu-l de fapt. În imaginea ideală a corpului masculin, părţile care ies cel mai mult în afară ajung să se confunde cu orificiile. Penisul se termină printr-o gură. Prin autodevorare, se imaginează un corp ce se autoconţine. Astfel se obţine o simetrie simbolică faţă de corpul feminin. În următorul sector, denumit "Un corps fait de regards", principiul totemic al constituirii clanurilor amazoniene este detaliat prin particularităţile corporale ce decurg din imitarea trăsăturilor animalului cu care se identifică. Partea expoziţiei dedicată Europei occidentale se deschide cu statuia unui Christ răstignit şi ilustrează printr-o triplă diaporamă, genericul La chair est image. Succesiunea foarte rapidă de imagini ale unor corpuri celebre sau comune, îmbrăcate sau dezbrăcate, frumoase sau urîte, întregi sau eviscerate, tăiate sau cusute sugerează infinitele metamorfoze ale ideii că trupul omului a fost creat după chipul şi asemănarea Creatorului. După tot acest parcurs, rămînem cu ideea că totuşi corpul rămîne un mister. Nu ştim nici de unde vine şi nici unde se duce, iar pe parcursul vieţii nu ne rămîne decît să-l inventăm.
