Ce ar mai fi de cunoscut?

Ce știm despre tot ce ne înconjoară? Avem oarecari idei despre tot ceea ce vedem cu ochiul liber, dar știm oare în detaliu care sînt legile profunde care guvernează fenomenele de pe planetă?

Terra, planeta pe care locuim, e studiată și înțeleasă abia la partea sa superficială, și mai ales pe uscat. Peste două treimi din suprafața planetei e acoperită de ape, iar despre conținutul adîncurilor lor nu știm aproape nimic. Dacă vom coborî spre centrul Pămîntului, vom vedea că știm și mai puține. Cu informațiile actuale, omenirea a reușit să construiască modele teoretice, modele care ne și satisfac o parte din nevoile cotidiene. Dar sîntem noi siguri că acestea sînt și corecte?

Privind spre cer, treaba devine și mai complicată. Abia de puțini ani am ajuns să înțelegem ceva mai bine ce este și cum funcționează atmosfera. Dar mai e mult pînă la înțelegerea detaliată a acesteia.

Iar dincolo de atmosferă, mergînd spre spațiu, călcăm într-un necunoscut atît de deplin, încît nu știm prea bine nici măcar ce trebuie să ne întrebăm.

Cîte știm oare și despre noi, oamenii? De la publicarea Hărții Genomului Uman pare că aproape nimic din ce crezuserăm că știm deja sigur nu este complet. Sau – în unele cazuri – nici măcar corect.

Cum funcționăm? Cum ne putem apăra în mod mai eficient de boli? Cum putem avea o viață mai bună, al cărei final (necunoscut suprem) să fie cît mai îndepărtat? Din nou, întrebări la care putem răspunde doar parțial, în funcție de pașii pe care știința îi face înainte.

Cum putem progresa?

Dar de ce? La ce ne folosește dacă știm mai bine ce se află în adîncul mărilor, ce există pe alte planete – sau în afara sistemului solar –, cu ce ne încălzește mai buna cunoaștere a atmosferei sau, chiar, de ce trebuie să știm cum funcționăm și noi, Homo sapiens? Nu avem destule probleme și așa? Vom trăi noi mai bine dacă vom sprijini știința? Oare, dacă se mai ocupă savanții ăștia mult de prostii, nu se va alege praful de noi? Ce vor să mai inventeze?

Aproape mereu în istoria omenirii au existat voci care s-au opus înțelegerii necunoscutului. Teama de sfîrșitul lumii, de la variantele sale clasice la apocalipsa modernă a „găurilor negre“ create în laborator de oameni dornici de cunoaștere, este un refren constant în istoria omenirii.

Teama de nou a avut un alt aliat, poate chiar mai nociv: suficiența. Ideea că, pînă la urmă, merge și așa a fost permanent prezentă, fiind o piedică majoră în calea marilor descoperiri și invenții. În decursul istoriei au fost numeroase voci care au zis că mai mult nu se poate cunoaște, descoperi sau inventa. Că ne-am atins limitele. Și asta în ciuda faptului că fiecare pas înainte ne face să ne punem de două ori mai multe întrebări.

Cum putem merge înainte?

În multe state – în Europa, dar nu numai –, sistemele de cercetare sînt din ce în ce mai reticente cînd e vorba de a da bani pentru studierea necunoscutului. În general, planurile de cercetare științifică sînt finanțate în urma unor competiții deschise. Aceste competiții caută să strîngă cît mai multe propuneri, pe care alți experți, evaluatorii, le analizează și le notează, iar cele mai bune idei de studiu primesc fondurile solicitate. Regulile sînt, de asemenea, anunțate de la început, de la criteriile de calitate la bugetele care vor fi făcute disponibile. Teoretic, totul e destul de clar.

Dar în ultimele decenii teama de necunoscut a început să apară și într-o altă formă.

„Propunerea de proiect este interesantă și tratează o tematică deosebit de importantă pentru perioada actuală. Ideea științifică și planul de lucru sînt foarte bine fundamentate. Consorțiul propunerii este foarte valoros.

Propunerea este însă neconvingătoare în ceea ce privește utilitatea rezultatului său. Publicațiile în reviste de marcă și prezentările la conferințe internaționale sînt incluse în propunere, dar nu e prezentat în mod detaliat cum va fi făcut transferul rezultatelor pentru rezolvarea provocărilor actuale. De aceea considerăm că propunerea nu poate fi finanțată.“

Multe sînt echipele foarte valoroase care au primit asemenea răspunsuri în urma evaluărilor. În multe cazuri, chiar și aceste justificări pot fi corecte. Și totuși…

Nimic nu poate fi mai frustrant pentru un cercetător, din orice domeniu, decît să i se comunice faptul că ar fi trebuit să prezinte doar un plan de afaceri detaliat, în care să nu fie nici un pic de loc pentru incertitudini sau necunoscut. Uitînd astfel că în știință și tehnologie sînt multe mari descoperiri și invenții care au apărut ca efecte secundare ale cercetărilor… Și că, în știință, chiar și un rezultat negativ poate fi util pentru cercetările care vor urma.

De aceea necunoscutul ar trebui abordat mai curajos și în sistemele de cercetare, nu doar în știință. Un buget (mult) mai generos pentru cercetare și o deschidere mai mare spre necunoscut ar putea face minuni.

Sau, cel puțin, așa cred. Despre necunoscut și modalitatea în care e mai bine să îl abordăm, vorbim cu toții în profundă necunoștință de cauză… 

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie și Geoecologie Marină – GeoEcoMar – și jurnalist de știință.

Foto: flickr