Ce ar fi putut să fie

L-am întîlnit pe Corneliu Coposu abia în 1990. Primul contact a fost telefonic – am sunat din redacţia BBC de la Londra. M-au impresionat vocea, vocabularul şi vorbirea interlocutorului: nici o urmă de rezervă, de afectare sau de balast. Aveam să-l văd pentru prima dată în imaginile transmise în toată Europa, condus sub escortă, de prim-ministrul vremii, spre un vehicul blindat. Era, astfel, „protejat“ de furia mulţimii masate în faţa sediului partidului cu conivenţa aceloraşi care, acum, îi veneau în ajutor. Secvenţa, dramatică, reflecta contrastul între două lumi: cea a vechii Românii, a celor sacrificaţi în numele unei ideologii criminale, impusă de la Moscova, şi cea a lumii celor care abia preluaseră puterea şi începeau să o exercite cu instrumentele aceleiaşi ideologii. Iar eroul secvenţei apărea ca o întruchipare a demnităţii şi a seninătăţii în faţa istoriei în curs de desfăşurare. Ceea ce am intuit, din convorbirea telefonică şi, apoi, din aceste imagini, avea să se confirme atunci cînd l-am cunoscut în persoană.

Vîrsta şi suferinţa care îi marcau chipul, prestigiul pe care i-l conferea trecutul său te obligau să păstrezi o distanţă cuviincioasă. Corneliu Coposu, prin felul său curtenitor şi, în acelaşi timp, franc, te îndemna, însă, să te apropii. Nu m-am simţit niciodată tratat ca ziarist sau vizitator descins din străinătate, ci mai degrabă ca un compatriot bine venit.

Pe de altă parte, oricît de informală ar fi fost conversaţia, îşi alegea bine cuvintele. Avea acea calitate, rar întîlnită la politicienii noştri, de a nu face confidenţe presei, de a nu cleveti sau a alimenta speculaţii. În esenţă, nu exista deosebire între ceea ce declara oficial Corneliu Coposu şi ceea ce îţi spunea în particular. Nu puteai citi vreun semnal nici în privirea sa, pe care nu o întîlneai uşor. Nu pentru că te-ar fi ocolit, ci fiindcă te scruta mai curînd la nivelul frunţii, ca şi cînd ar fi privit şi dincolo de tine.

Nu puteai să nu-l admiri pe Corneliu Coposu şi să nu te înclini în faţa unui astfel de om. Elogiile care i-au fost aduse, din păcate majoritatea postum, sînt edificatoare. Nu le voi relua, ci voi căuta pe cît posibil să desluşesc alcătuirea politicianului Corneliu Coposu.

S-a născut în ajunul Primului Război Mondial, conflagraţie care va duce la unirea tuturor românilor sub acelaşi drapel, dar care, pe de altă parte, avea să învenineze istoria întregii Europe, timp de aproape un secol. Promovarea drepturilor românilor din Transilvania şi consecinţa firească a unirii tuturor românilor fuseseră idealurile înaintaşilor lui Corneliu Coposu.

Bunicul său patern, Grigore, protopop greco-catolic, a fost un colaborator apropiat al memorandistului Gh. Pop de Băseşti, primul preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania. Tatăl său, Valentin, şi el protopop, activ în acelaşi partid, a fost întemniţat la Budapesta şi a votat Marea Unire, în calitate de deputat.

Dinspre mamă, străbunicul lui Corneliu Coposu s-a încadrat şi el în Partidul Naţional Român, fiind însă un adept al pasivismului în lupta pentru emanciparea românilor transilvăneni. Prin el, Corneliu Coposu se înrudea cu Alexandru Vaida Voevod.

Cu asemenea ascendenţă nu surprinde declaraţia lui Corneliu Coposu că „s-a născut în Partidul Naţional Român din Transilvania“, care avea să fuzioneze cu Partidul Ţărănesc din Regat, formînd Partidul Naţional Ţărănesc. Adeziunea politică a lui a fost limpede de la bun început. Avea să fie întărită de apropierea dintre tatăl său şi Iuliu Maniu, cu care se vizita reciproc şi în anturajul căruia s-a format Corneliu Coposu.

Am spicuit cîteva date biografice, pentru a sublinia marele atu pe care l-a avut Corneliu Coposu prin apartenenţa la o familie preocupată de aspiraţiile românilor ardeleni, o familie în care se făcea politică naţională. A moştenit de la părinţi şi bunici sentimentul datoriei faţă de semeni şi faţă de ţară, atît de absent astăzi. Iată ce l-a determinat, de altfel, pe tînărul student la Cluj să se angreneze încă de la vîrsta de 16 ani în lupta pentru democraţie şi echitate. Vor trece ani pînă cînd în România, ale cărei elite au fost decapitate, întemniţate sau marginalizate sub comunism, se vor putea ridica politicieni cu asemenea ascendenţă.

Atmosfera îmbibată de istorie, în care s-a format, şi îndrumarea de care a beneficiat în familie l-au ajutat, fără îndoială, pe adolescentul Corneliu Coposu să-şi aleagă modele, exemple de împliniri, în primul rînd în lupta pentru drepturi a românilor ardeleni. Din lecturi a desprins personalitatea lui Simion Bărnuţiu, pe care îl considera „omul politic cel mai realizat“ din istoria românilor de dincolo de Carpaţi, în veacul al XIX-lea.

Din generaţia părinţilor săi, modelul incontestabil a fost Iuliu Maniu. Pe linia maternă, Corneliu Coposu era înrudit cu Maniu. Cele două familii locuiau în comune apropiate – Bobota şi Bădăcin. Copil fiind, îşi însoţea părinţii în vizitele la Iuliu Maniu. Acolo avea să-i vadă, pentru prima dată, pe Constantin Stere şi pe Ion Mihalache şi să asiste fascinat la conversaţie. În ceea ce-l priveşte, Maniu avea să-i remarce precocitatea. Aflat la primul său mandat de preşedinte al Consiliului de Miniştri, îi propune tînărului student la drept, în vîrstă de numai 16 ani, să devină şeful său de cabinet.

Corneliu Coposu declara că, timp de zece ani, din 1937 pînă la arestarea conducerii PNŢ, a fost „umbra lui Maniu“. A participat alături de el la toate acţiunile politice – participare „pur pasivă“, preciza Corneliu Coposu. Îl considera pe Maniu cel mai mare om politic din perioada interbelică, nu numai al României, ci al Sud-Estului Europei. Îl percepea ca expresia autentică a tuturor revendicărilor româneşti şi a dorinţelor de afirmare a spiritului românesc, după Primul Război Mondial. „A făcut primele alegeri libere, primele legi democratice cu caracter european şi a apropiat România de standardul european al ţărilor democratice civilizate.“

Maniu a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, de trei ori. Mandatele au fost scurte şi s-au terminat cu demisia sa. Corneliu Coposu punea aceste retrageri pe seama faptului că nu accepta compromisuri. „Maniu era de părere că, indiferent de maleabilitatea la care îl obligă pe un om politic situaţia pe care o deţine, nu îi este îngăduit să facă tranzacţii cu principiile. Şi Maniu este omul care niciodată nu a tranzacţonat principiile.“ Acesta este modelul după care s-a călăuzit şi Corneliu Coposu.

În lunga şi chinuitoarea perioadă de detenţie, Corneliu Coposu nu şi-a abandonat crezul politic. A refuzat ofertele de colaborare cu regimul, inclusiv cea pe care i-a făcut-o personal Gheorghiu-Dej, după eliberare. Dej îi cerea lui Coposu să dea o declaraţie de condamnare a acţiunilor lui Maniu! Corneliu Coposu nu şi-a trădat mentorul, cel care, cu ocazia unei scurte întrevederi dramatice la închisoarea Malmaison, îi lăsase un testament verbal: „Voi, cei care veţi supravieţui, aveţi obligaţia de a prelungi viaţa partidului şi de a-l reorganiza... fiindcă existenţa lui este salutară pentru viitorul României.“

Corneliu Coposu nu îşi va revizui principiile nici după reînfiinţarea partidului în decembrie 1989. Astfel, îşi va proclama apăsat ataşamentul faţă de monarhie, chiar dacă opinia publică nu părea receptivă la acest mesaj. Se va pronunţa pentru reunificarea cu Basarabia, chiar dacă, la vremea aceea, creştin-democraţii germani, principalul sprijin extern al PNŢ-CD, priveau cu reticenţă declaraţiile de acest gen.

Corneliu Coposu a fost botezat şi crescut în credinţa greco-catolică. Avea în spate mai multe generaţii de preoţi uniţi. Obţinuse, între alte licenţe, una în drept canonic. Dar, la fel ca Maniu, frecventa şi Biserica Ortodoxă, majoritară. Nu îşi etala crezul şi nu făcea uz, în lupta politică, de apartenenţa la greco-catolicism. Era în primul rînd creştin. Şi era credincios. Acesta a fost poate pilonul cel mai important în alcătuirea sa ca om politic. Considera că, spre a se putea consacra intereselor comunităţii sau naţiunii din care provine, un politician trebuie să aibe o concepţie creştină. Altfel, în cariera sa politică interesele personale vor prima în faţa intereselor publice.

Credinţa neclintită în Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască în anii de detenţie. A păstrat speranţa că va ieşi din închisoare, că regimul communist se va prăbuşi şi că România se va îndrepta spre un viitor mai bun. La 75 de ani, credinţa, speranţa şi dragostea de aproapele său i-au dat forţa de a duce la îndeplinire răspunderea pe care şi-a asumat-o de a reînfiinţa partidul în care se născuse; apoi, de a construi o alianţă – Convenţia Democrată, care avea să cîştige alegerile la un an după dispariţia sa.

A făcut-o cu preţul unor mari sacrificii, insuficient sau inadecvat sprijinite de cei care l-au înconjurat, cu excepţia familiei şi a cîtorva camarazi de suferinţă. Nu puteai să nu simţi acest lucru pe culoarele şi în anticamera biroului său de la sediul partidului. De aceea preferam să discut cu domnia sa în atmosfera atît de diferită şi primitoare a căminului său. Într-o astfel de ocazie, la sfîrşitul unei zile istovitoare, cînd s-ar fi putut lipsi de vizita unui ziarist, a insistat totuşi să stăm de vorbă. M-a rugat însă să purtăm conversaţia în camera sa, pentru a se putea întinde pe pat. M-a condus la capătul unui culoar într-o mică încăpere în care se aflau un pat, o noptieră, un dulap şi o iconiţă (Corneliu Coposu nu a cerut şi nu a acceptat niciodată o locuinţă de serviciu).

Am discutat despre evenimentele curente. Apoi, ca şi în alte dăţi, despre ce a fost şi ce ar fi putut să fie...

(citatele provin din înregistrarea unei lungi conversaţii purtate de Christian Mititelu cu Corneliu Coposu, în octombrie 1994, în Germania)

Christian Mititelu este membru al Consiliului CNA şi a fost, timp de 20 de ani, director la BBC, secţia română.

Foto: arhiva personală Ionuţ Gherasim