Ce ai să-i spui celui care nu există

Publicat în Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018
Ce ai să i spui celui care nu există jpeg

„Dețin o fotografie cu tatăl meu și cinci cu mama (pe spatele fotografiei cu tatăl meu, am încercat să scriu, cu creta, într-o seară cînd eram beat, fără îndoială prin 1955 sau 1956: «E ceva putred în regatul Danemarcei.» Însă n-am reușit să trasez finalul celui de-al patrulea cuvînt).“ — Georges Perec 

Nu am nici o fotografie cu tatăl meu biologic.

Nu am nici o poveste de spus.

Nici povești, nici amintiri sau secvențe cu el, cu sau fără mine. E oarecum amuzant să vorbesc despre ceea ce nu cunosc, despre un tată fără față, o necunoscută cu care te poți juca întruna, piesa aia de puzzle care s a pierdut și e clar că nu va mai fi găsită. În locul căreia poți pune orice de dragul jocului.

Am aflat tîrziu de existența lui și foarte tîrziu am știut cîteva detalii insuficiente despre el, niște rămășițe din ceva oricum inexistent. Rămășițele absenței sînt însă prețioase, fiindcă unul dintre defectele absenței e că e mută și stagnantă, ca o apă stătătoare. Orice tată absent e un exercițiu de imaginație. Stai ani întregi și lucrezi la un personaj, de care nu ai nici atîta nevoie încît să îl dorești neapărat în carne și oase, dar pe care în același timp nu-l poți arunca la periferia poveștii tale. Și el, ca orice absent, are uneori mai mare putere decît cei prezenți. Te bîntuie, fiindcă are toate calitățile și defectele posibile și fire nevăzute te leagă de ele. Orice tată absent e deopotrivă bun și rău, e deopotrivă responsabil de cele bune și de cele rele din tine, doar că nu știi exact de care. Mai mult de ce-i bun sau mai mult de ce-i rău? Cu ani în urmă, un necunoscut, într-un parc îndepărtat, m-a oprit și mi-a spus: sper să nu semeni cu tatăl tău. Nu știa că nu-(l) știu. Era în aceeași perioadă în care mergeam vara în vacanță cu tatăl meu adoptiv și cineva, într-un birou, o doamnă curioasă, ne-a măsurat din cap pînă-n picioare și a spus: semănați ca două picături de apă.

Orice tată absent e un exercițiu de migală. Și de uitare. Nici o fotografie, nici o urmă, nici o amintire, nici o formă de eroism și nici măcar de lașitate. Doar o formă de absență pură, absolută, a cărei puritate dezincriminează. Și ca răspuns la o formă de ignorare a ceea ce nu se arată la față, un fel de a nega că există o cauză și că tu ești un efect. Orice tată absent e un gol pe care te decizi să nu-l umpli, o rădăcină de care faci abstracție, un fel de a sta mereu cu picioarele-n aer sau de a fi mereu prea mic pentru scaunul pe care te afli sau de a balansa cît mai tare leagănul pînă ajungi sus de tot și cînd revii jos, strîngi picioarele în așa fel încît să nu atingi niciodată pămîntul. Orice tată absent e pentru mine rubrica aia din certificatul de naștere în care te uiți de o sută de ori ca să înțelegi sensul: natural. Nimic nu e mai natural decît un tată care nu există. În locul unui nume propriu, un adjectiv care rămîne, care insistă să descrie situația și pe tine. E ca și cum o parte din tine vine de peste tot și din nici un loc precis. Orice exercițiu de imaginație îl ține pe personajul tău foarte aproape de tine, îi face o casă în creierul tău. Din poziția asta el nu te mai poate părăsi.

Cît de bine se poate ascunde un tată ca să nu fie găsit?

Unde se duc tații cînd nici nu mor, dar nici nu mai există? Și fotografiile cu tații unde sînt puse atunci cînd ei nu mai există?

Cîți tați poate avea un copil și prin ce cuvinte îi poate deosebi pe unul de celălalt?

Care dintre toți tații e tatăl adevărat și cine e proprietarul copilului?

Cît de aproximativ este un tată pentru care nu ai nici o fotografie? Cît de tare contează nasul, buzele, ochii, alura, felul de a ține mîinile, de a privi în zare, partea pe care doarme mai des, prima boală, a doua boală, boala cronică, felul în care bate inima, ADN-ul? Aveți istoric de diabet în familie? Știți vreo rudă apropiată care să fi suferit de asta? întreabă medicul pentru care e de la sine înțeles că orice copil își cunoaște părinții. Cît de tare trebuie să te concentrezi ca să-ți aproximezi tatăl, să ghicești cum zîmbește, cum se înfurie, cum spune glume, cum dansează? Cîte exerciții de imaginație trebuie să faci ca să dibuiești imaginea cea mai apropiată de realitate? Prima dată am citit la Francoise Dolto că orice copil are dreptul de a ști adevărul despre originea lui, despre fondatorii vieții lui. Dar întrebarea asta a medicilor îmi amintește cel mai bine și cel mai clar că nu am un răspuns. Aveți istoric de diabet în familie? Aveți istoric de boli cardiace în familie? (Reflexul de a spune: am, tatăl meu a murit din cauza unui infarct miocardic. Și-apoi întrebarea în mintea mea: care tată? Care tată a murit? Să spun asta, are vreo importanță sau nu?) Ceea ce am trăit are mai puțină importanță decît ceea ce s-a întîmplat cîndva, ceea ce știu e anulat de ceea ce nu știu atunci cînd e vorba de moștenire genetică. Mi-aduc aminte cum la început eram evazivă cînd mă trezeam cu întrebarea asta medicală, apoi din ce în ce mai sigură în a ocoli răspunsul. ADN-ul, cromozomii, genele deveneau nesemnificative, ca și cum le-aș fi putut reinventa de-a lungul vieții ori de cîte ori aș fi vrut. Libertatea totală a omului fără origine clară.

Am citit că toți copiii își imaginează cel puțin o dată că sînt adoptați, că sînt ai altcuiva, despre care pot crede orice. Apartenența e un loc de joacă, un cîmp al luptei cu dorința de înstrăinare, cu visul de a trece măcar o dată pe lîngă ai tăi făcîndu-te că nu-i cunoști. Mi-am imaginat și eu la un moment dat, mi-am spus ce-ar fi să fie așa. Pînă cînd am aflat. Ai vrea să-l întîlnești? La ce ți-ar folosi? O întrebare pe care am auzit-o des. În primul rînd aș pune capăt unei munci istovitoare, chiar cu riscul de a-mi dezamăgi imaginația. Și nu aș mai fi cu picioarele-n aer. Aș avea un istoric, mai multe, aș avea o față în fața mea, aș pune un chip peste o nălucă, care nici nu vine, nici nu pleacă. Aș ieși din limb. Și nu în ultimul rînd, nu i-aș da mai departe fiului meu absența.

Sînt o norocoasă. Am avut trei tați. Cel care m-a crescut, el m-a învățat tisa, molidul, bradul și pinul, apoi bunicul meu dinspre mamă, căruia i-am spus doar Tata, niciodată altfel, și primul dintre ei, cu care mi-am imaginat ani de zile că o să mă întîlnesc pe cine știe ce stradă din București, într-un autobuz sau în metrou. Ca din întîmplare. Poate chiar ne am întîlnit, cine poate ști. Doar că nu ne cunoaștem. 

Svetlana Cârstean este poetă.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

parlamentul european foto adevarul
Intrarea României în Schengen, în atenția Parlamentului European
Liderul delegației române a PSD din Parlamentul European a anunțat introducerea pe agenda plenului PE a unei dezbateri cu rezoluție privind aderarea României la Spațiul Schengen.
cuc wikipedia jpg
Cucul, în cultura poporului român. O mulțime de credințe populare sunt legate de pasărea sacralizată
Vechile credințe românești fac din cuc o pasăre sacră, care poate prevesti momente în viața celui care-l aude cântând. Legendele vorbesc despre doi frați, dintre care unul s-a transformat în pasăre.
Stoichita
Stoichiță, interzis să mai intre în vestiarul naționalelor. I-au pus stop „Sfătuitorului“
Omul care îi şoptește la ureche lui Răzvan Burleanu și-a pierdut din influența pe care o avea asupra președintelui FRF.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.