Către un ideal religios?

A fost odată ca niciodată o societate în care conducătorii, fie ei regi, şefi de trib sau mari preoţi, erau unşii lui Dumnezeu pe pămînt. Normele morale, viaţa de familie, regulile spaţiului public, toate erau derivate din credinţa religioasă. O societate în care pedepsele şi recompensele venite dinspre divinitate erau esenţiale în structurarea succesului, împlinirii personale, recunoaşterii sociale. Să mai fie oare religia astăzi la fel de importantă? Mai au vreo relevanţă normele religioase în societatea românească contemporană? A dus secularizarea la o dominanţă a valorilor laice, mergînd pînă la acceptarea "preacurviei" şi a comportamentelor "pidosnice"? Am adresat întrebarea cu pricina de multe ori, în ultimii ani, unor oameni diferiţi. Aproape toţi mi-au răspuns cu stereotipul dominant: oamenii nu mai sînt ce erau odată, nu mai au credinţă şi asta e rău. Stereotipului îi poţi contrapune fără multă dificultate cîteva cifre concrete, care se repetă constant în datele sociologice din ultimii 15 ani: românii sînt, cel puţin declarativ, mult mai credincioşi decît majoritatea popoarelor europene, doar maltezii, turcii, moldovenii şi polonezii apropiindu-se de noi în ce priveşte credinţa în capacitatea religiei de a oferi răspunsuri adecvate la mai toate probleme vieţii. Pe urmă, numărul cetăţenilor români care nu se declară ca aparţinînd unei denominaţii religioase este infim în comparaţie cu orice altă societate europeană (nu includ aici Grecia, unde astfel de estimări sînt practic imposibil de realizat, date fiind constrîngerile legale). Reacţia susţinătorilor ideii că nu sîntem suficient de credincioşi este contestarea categorică a acestor cifre. Mi s-a întîmplat adesea să fiu informat că respondenţii în sondaje mint, iar declararea credinţei ("sînt botezat ortodox") este doar una formală. Mai mult, se invocă neparticiparea la slujbele religioase şi relativa absenţă a practicii religioase. Faptul că răspunsurile la întrebările din sondaje ar fi eronate este cel puţin rizibil: datele sînt validate prin corelare cu multe alte caracteristici, creează pattern-uri consistente, un număr impresionant de cercetări diferite confirmă consistenţa rezultatelor. Argumentul declarării formale a credinţei este, însă, unul interesant. El asumă că există oameni complet nereligioşi sau mai puţin religioşi, cărora le este teamă sau jenă să îşi afirme lipsa de credinţă. O astfel de ipoteză are însă în spate două premise extrem de importante: norma majoritară în societatea noastră este cea a credinţei religioase; încălcarea ei poate conduce la marginalizare (vă mai amintiţi de dezbaterile privind ateismul lui Ion Iliescu purtate în campaniile electorale la care acesta a participat?). Fără a dezvolta aici toată argumentaţia colaterală, voi observa că premisele cu pricina implică, la rîndu-le, existenţa unui grup majoritar în societatea românească, într-atît de dominant încît poate impune credinţa religioasă ca normă fundamentală, a cărei încălcare ar conduce la excludere. Ceea ce este echivalent cu a afirma fie că avem o societate foarte credincioasă, fie că această societate practică în fapt o dublă morală atît de consistentă, încît nu poate trăi decît într-o minciună profundă. Există însă numeroase alte dovezi care contrazic ipoteza alternativă a minciunii perpetue. Problema practicii religioase pare a fi cel mai puternic argument. Românii merg la biserică mai rar decît o făceau în trecut, mai puţin decît europenii din ţările catolice. Acesta este un fapt de netăgăduit. Simpla lui afirmare este însă una incompletă: practica religioasă nu constă doar în mersul la Biserică. Gîndiţi-vă cîţi dintre cei din jurul dumneavoastră postesc şi cîţi alţi europeni care să postească cunoaşteţi. Aproape în orice casă din România, în orice autobuz, birou etc. găseşti o icoană, mai mare sau mai mică. Doar în Malta mai poţi observa aşa ceva. Dezbaterea recentă privind icoanele din şcoli este iarăşi relevantă, mai ales că se petrece cu cîţiva ani după prezenţa ei în alte ţări europene. Am fost surprins de vehemenţa şi atitudinea de "deţinător al adevărului absolut" manifestată uneori de cei care susţin că nu ar trebui să existe interdicţii în acest sens, altfel afectînd caracterul profund creştin al românilor. Este probabil ca aceşti oameni să se bazeze pe susţinerea masivă a masei majoritare de credincioşi. În fine, se mai poate nota şi că, în ciuda a 50 de ani de comunism, în fapt, frecvenţa mersului la biserică în România se plasează în jurul mediei europene, nu există practic morminte fără cruce şi fără slujbă religioasă, căsătoriile neoficializate la biserică sînt foarte rare, chiar şi în cazul celor aflaţi la a doua încercare de acest fel, iar copiii nebotezaţi sînt o raritate. Dincolo de aceste exemple sugerate mai sus, cel mai puternic argument rămîne cel ştiinţific, datele privind credinţa religioasă puternică a românilor avînd în spatele lor un riguros şi precis aparat metodologic, conceptual şi teoretic. Religiozitatea puternică se asociază cu o toleranţă redusă, relativă aversiune la risc, orientare către autoritarism. Toate fac parte dintr-un mix valoric mai tradiţional decît cele întîlnite în alte societăţi europene. Mai mult decît atît, anii ’90 au marcat un proces de întărire a ataşamentului populaţiei faţă de valorile religioase. Mălina Voicu o arată destul de clar într-un volum ce urmează să apară în toamnă la Editura Institutul European. În mod firesc, recesiunea economică şi eliminarea barierelor impuse de comunism au condus rapid la o creştere a credinţei religioase între 1990 şi 1999, continuată de o stagnare la acelaşi nivel - repet, superior restului societăţilor europene. În aceste condiţii, răspunsul la întrebarea din titlu pare a fi unul afirmativ: da, pentru români, portretul individului "ideal" - în sensul de pur, înalt valorizat - include în mod obligatoriu un element de credinţă religioasă (o regulă simplă arată că cei care nu se conformează la regulile de bază ale colectivităţii din care fac parte nu pot ocupa poziţii centrale în grupul respectiv). Pe de altă parte însă, ca în orice domeniu şi ca în orice perioadă istorică, normele credinţei religioase acceptă şi abateri, în funcţie de interes. Mai mult, pe măsură ce societatea românească se modernizează, este probabil să asistăm şi la noi la o descreştere a etosului religios. __________________________________________________________________________________ 98-99% dintre români declară că aparţin unei religii, la fel ca în Malta, Turcia, Polonia sau Islanda, în timp ce, spre exemplu, în Italia sau Germania, doar 85-87% se află în această situaţie, 70% în Franţa, iar în Cehia procentul coboară la 40%. 84% dintre români se declară a fi persoane religioase, la fel ca în Moldova, Italia şi Macedonia, doar Polonia (91%) prezentînd un scor mai mare, potrivit datelor World Values Survey 2005-2007. 82% dintre români consideră religia drept importantă (polonezii au un scor similar, turcii şi maltezii unul mai mare - 90%, în timp ce în restul societăţilor europene procentul este mai mic - în jurul a 30% în Scandinavia, 35% în Germania, 55% în Austria, 71% în Italia). Românii se numără şi printre cei care cred că Biserica oferă răspunsuri adecvate la problemele morale (67% din populaţie), ale vieţii de familie (61%), pentru nevoile spirituale (77%), şi pentru probleme sociale (37%). Pe ansamblu, doar maltezii şi turcii sînt mai credincioşi. Spre exemplu, în cazul Spaniei, plasată undeva în jurul mediei europene, ponderile de mai sus sînt 35%, 34%, 46% şi, respectiv, 27%.