Către un ideal religios?

Publicat în Dilema Veche nr. 179 din 12 Iul 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

A fost odată ca niciodată o societate în care conducătorii, fie ei regi, şefi de trib sau mari preoţi, erau unşii lui Dumnezeu pe pămînt. Normele morale, viaţa de familie, regulile spaţiului public, toate erau derivate din credinţa religioasă. O societate în care pedepsele şi recompensele venite dinspre divinitate erau esenţiale în structurarea succesului, împlinirii personale, recunoaşterii sociale. Să mai fie oare religia astăzi la fel de importantă? Mai au vreo relevanţă normele religioase în societatea românească contemporană? A dus secularizarea la o dominanţă a valorilor laice, mergînd pînă la acceptarea "preacurviei" şi a comportamentelor "pidosnice"? Am adresat întrebarea cu pricina de multe ori, în ultimii ani, unor oameni diferiţi. Aproape toţi mi-au răspuns cu stereotipul dominant: oamenii nu mai sînt ce erau odată, nu mai au credinţă şi asta e rău. Stereotipului îi poţi contrapune fără multă dificultate cîteva cifre concrete, care se repetă constant în datele sociologice din ultimii 15 ani: românii sînt, cel puţin declarativ, mult mai credincioşi decît majoritatea popoarelor europene, doar maltezii, turcii, moldovenii şi polonezii apropiindu-se de noi în ce priveşte credinţa în capacitatea religiei de a oferi răspunsuri adecvate la mai toate probleme vieţii. Pe urmă, numărul cetăţenilor români care nu se declară ca aparţinînd unei denominaţii religioase este infim în comparaţie cu orice altă societate europeană (nu includ aici Grecia, unde astfel de estimări sînt practic imposibil de realizat, date fiind constrîngerile legale). Reacţia susţinătorilor ideii că nu sîntem suficient de credincioşi este contestarea categorică a acestor cifre. Mi s-a întîmplat adesea să fiu informat că respondenţii în sondaje mint, iar declararea credinţei ("sînt botezat ortodox") este doar una formală. Mai mult, se invocă neparticiparea la slujbele religioase şi relativa absenţă a practicii religioase. Faptul că răspunsurile la întrebările din sondaje ar fi eronate este cel puţin rizibil: datele sînt validate prin corelare cu multe alte caracteristici, creează pattern-uri consistente, un număr impresionant de cercetări diferite confirmă consistenţa rezultatelor. Argumentul declarării formale a credinţei este, însă, unul interesant. El asumă că există oameni complet nereligioşi sau mai puţin religioşi, cărora le este teamă sau jenă să îşi afirme lipsa de credinţă. O astfel de ipoteză are însă în spate două premise extrem de importante: norma majoritară în societatea noastră este cea a credinţei religioase; încălcarea ei poate conduce la marginalizare (vă mai amintiţi de dezbaterile privind ateismul lui Ion Iliescu purtate în campaniile electorale la care acesta a participat?). Fără a dezvolta aici toată argumentaţia colaterală, voi observa că premisele cu pricina implică, la rîndu-le, existenţa unui grup majoritar în societatea românească, într-atît de dominant încît poate impune credinţa religioasă ca normă fundamentală, a cărei încălcare ar conduce la excludere. Ceea ce este echivalent cu a afirma fie că avem o societate foarte credincioasă, fie că această societate practică în fapt o dublă morală atît de consistentă, încît nu poate trăi decît într-o minciună profundă. Există însă numeroase alte dovezi care contrazic ipoteza alternativă a minciunii perpetue. Problema practicii religioase pare a fi cel mai puternic argument. Românii merg la biserică mai rar decît o făceau în trecut, mai puţin decît europenii din ţările catolice. Acesta este un fapt de netăgăduit. Simpla lui afirmare este însă una incompletă: practica religioasă nu constă doar în mersul la Biserică. Gîndiţi-vă cîţi dintre cei din jurul dumneavoastră postesc şi cîţi alţi europeni care să postească cunoaşteţi. Aproape în orice casă din România, în orice autobuz, birou etc. găseşti o icoană, mai mare sau mai mică. Doar în Malta mai poţi observa aşa ceva. Dezbaterea recentă privind icoanele din şcoli este iarăşi relevantă, mai ales că se petrece cu cîţiva ani după prezenţa ei în alte ţări europene. Am fost surprins de vehemenţa şi atitudinea de "deţinător al adevărului absolut" manifestată uneori de cei care susţin că nu ar trebui să existe interdicţii în acest sens, altfel afectînd caracterul profund creştin al românilor. Este probabil ca aceşti oameni să se bazeze pe susţinerea masivă a masei majoritare de credincioşi. În fine, se mai poate nota şi că, în ciuda a 50 de ani de comunism, în fapt, frecvenţa mersului la biserică în România se plasează în jurul mediei europene, nu există practic morminte fără cruce şi fără slujbă religioasă, căsătoriile neoficializate la biserică sînt foarte rare, chiar şi în cazul celor aflaţi la a doua încercare de acest fel, iar copiii nebotezaţi sînt o raritate. Dincolo de aceste exemple sugerate mai sus, cel mai puternic argument rămîne cel ştiinţific, datele privind credinţa religioasă puternică a românilor avînd în spatele lor un riguros şi precis aparat metodologic, conceptual şi teoretic. Religiozitatea puternică se asociază cu o toleranţă redusă, relativă aversiune la risc, orientare către autoritarism. Toate fac parte dintr-un mix valoric mai tradiţional decît cele întîlnite în alte societăţi europene. Mai mult decît atît, anii ’90 au marcat un proces de întărire a ataşamentului populaţiei faţă de valorile religioase. Mălina Voicu o arată destul de clar într-un volum ce urmează să apară în toamnă la Editura Institutul European. În mod firesc, recesiunea economică şi eliminarea barierelor impuse de comunism au condus rapid la o creştere a credinţei religioase între 1990 şi 1999, continuată de o stagnare la acelaşi nivel - repet, superior restului societăţilor europene. În aceste condiţii, răspunsul la întrebarea din titlu pare a fi unul afirmativ: da, pentru români, portretul individului "ideal" - în sensul de pur, înalt valorizat - include în mod obligatoriu un element de credinţă religioasă (o regulă simplă arată că cei care nu se conformează la regulile de bază ale colectivităţii din care fac parte nu pot ocupa poziţii centrale în grupul respectiv). Pe de altă parte însă, ca în orice domeniu şi ca în orice perioadă istorică, normele credinţei religioase acceptă şi abateri, în funcţie de interes. Mai mult, pe măsură ce societatea românească se modernizează, este probabil să asistăm şi la noi la o descreştere a etosului religios. __________________________________________________________________________________ 98-99% dintre români declară că aparţin unei religii, la fel ca în Malta, Turcia, Polonia sau Islanda, în timp ce, spre exemplu, în Italia sau Germania, doar 85-87% se află în această situaţie, 70% în Franţa, iar în Cehia procentul coboară la 40%. 84% dintre români se declară a fi persoane religioase, la fel ca în Moldova, Italia şi Macedonia, doar Polonia (91%) prezentînd un scor mai mare, potrivit datelor World Values Survey 2005-2007. 82% dintre români consideră religia drept importantă (polonezii au un scor similar, turcii şi maltezii unul mai mare - 90%, în timp ce în restul societăţilor europene procentul este mai mic - în jurul a 30% în Scandinavia, 35% în Germania, 55% în Austria, 71% în Italia). Românii se numără şi printre cei care cred că Biserica oferă răspunsuri adecvate la problemele morale (67% din populaţie), ale vieţii de familie (61%), pentru nevoile spirituale (77%), şi pentru probleme sociale (37%). Pe ansamblu, doar maltezii şi turcii sînt mai credincioşi. Spre exemplu, în cazul Spaniei, plasată undeva în jurul mediei europene, ponderile de mai sus sînt 35%, 34%, 46% şi, respectiv, 27%.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.