Categoria <i>impuse</i>

Dacă pînă mai ieri o regulă de aur a marketingului spunea că trebuie să-ţi ţii clienţii satisfăcuţi pentru ca biznisul să aibă succes, acum o altă lege, tot de aur, vine şi spune că asta nu mai e destul. Trebuie să-ţi faci (şi menţii) şi angajaţii satisfăcuţi. Fericiţi - ar fi ideal. Se ştie că un om fericit este, în general, mai bun; extrapolînd, un angajat fericit va fi mai productiv şi eficient. Aşadar nu e de ajuns să plăteşti nişte salarii (de care oamenii oricum se plîng mereu că nu le ajung) şi să consideri cu asta că ţi-ai făcut datoria. Trebuie, în calitate de patron, manager, CEO sau, în fine, denumirea contează mai puţin, să te ocupi şi de alte chestiuni mai lumeşti, precum timpul liber al angajatului. Mai ales că acesta se poate folosi în interesul companiei. În timpul liber, acela care mai rămîne în urma orelor suplimentare pe care le fac pentru a respecta dead-line-uri, angajaţii se pot apuca să-şi construiască şi consolideze echipa. Să-şi dezvolte, adică, aptitudinile esenţiale supravieţuirii la birou, şi anume acele chestiuni care atît de frumos se numesc: spirit de echipă, loialitate, comunicare, solidaritate, creativitate şi care nu se pot dezvolta singure, de capul lor, ci numai în condiţii prielnice, cum ar fi o staţiune liniştită la munte sau la mare (mai nou în Deltă, chiar şi în locuri greu accesibile, dar cu faimă de "sălbatice", precum Sf. Gheorghe sau Portiţa), cu ajutorul unor joculeţe tematice & simpatice, stropite seara cu vin din belşug, acompaniate de grătare nesfîrşite, gustări reci şi calde, garnituri şi deserturi. Şi pentru că omului la băutură i se dezleagă limba şi viaţa-i pare mai bună, colega de la PR - mai frumoasă şi şeful ăl mare - aproape uman, serile se organizează, tot pentru îmbunătăţirea spiritului de echipă şi dezvoltarea capacităţii de comunicare, activităţi amuzante precum karaoke (sau cît-de-tare-şi-fals-poţi-cînta-I-will-survive-după-o-sticlă-de-whisky), concursuri de limbo-dancing, diverse variante ale jocului de mim, precum şi ale altor jocuri de cabană, societate sau grădiniţă, care pot fi încadrate în categoria hai-să-facem-mişto-unii-de-alţii, că doar de-aia sîntem colegi. Toate cele descrise mai sus (şi multe altele, dintre care enumerăm căţărarea prin copaci sau pe stînci, joaca de-a tiroliana sau rapelul, construirea de cazemate, bărcuţe şi plute, mersul de-a buşilea printre obstacole, mersul legat la ochi, concursuri, întreceri şi ghicitori, aruncarea cu suliţa, aruncarea verzei cu catapulta, prinderea găinii, pictatul pe pereţi, nenumărate sporturi în varianta mai hard sau mai light) pot fi înscrise fără probleme în categoria exerciţiilor de team-building, pe care companiile le "oferă" angajaţilor la sfîrşit de săptămînă. Pe de o parte, pentru că astfel oamenii au ocazia să se cunoască şi împrietenească (şi împrietenindu-se vor lucra mai bine împreună), pe de altă parte, pentru a crea un fel de impresie de "mare familie" care te ajută să treci mai uşor peste frustrarea faptului că, muncind, nu mai apuci să petreci timp cu adevărata familie, şi pe de cu totul altă parte, pentru că există un buget, o strategie şi, de multe ori, o modă neînţeleasă prea bine. Dacă aţi participat vreodată la un week-end de felul ăsta - uneori chiar funny, alteori dezastruos, depinde de firma care organizează activităţile - şi aţi avut ocazia să observaţi români şi străini ("expaţi") în acţiune, probabil aţi rămas uimiţi de diferenţele de comportament dintre ei. E un clişeu, dar e adevărat. Străinii participă la tot, cu acel aer amabil, fals-interesat, politicos şi plin de solicitudine; ditamai top-managerii se apucă să se copilărească, la modul cel mai natural din lume, cu zîmbetul pe buze. Dacă înjură sau nu, în gînd, soarta care i-a aruncat în asemenea situaţie penibilă, de dragul jobului bănos, asta n-avem să ştim niciodată. Românii, în schimb, sînt mereu puşi pe miştouri. Rîd unii de alţii, chicotesc, se adună pe bisericuţe, refuză să participe la activităţi, dacă li se par a nu fi "de nasul lor", se ciorovăiesc cu organizatorii, întotdeauna se găseşte cineva care "ştie el mai bine cum ar fi trebuit făcute lucrurile", dacă sînt organizaţi pe echipe, devin pătimaşi şi chiar violenţi, vor să cîştige cu orice preţ şi sînt dispuşi să trişeze pentru asta, beau peste măsură, sfîrşesc prin a dansa pe mese (secretara directorului cu şoferul de la distribuţie), încep să-şi facă dedicaţii muzicale la discotecă, sînt nemulţumiţi de felul în care e făcut patul în cameră sau de ora la care trebuie să se scoale dimineaţa, îşi iau haine nepotrivite (femeile insistă să poarte pantofi cu toc la munte), unora le e prea frig, altora prea cald; şi din nou rîd, chicotesc, se adună pe bisericuţe să bîrfească şefii, organizarea proastă, colegii de la celelalte departamente. După un week-end astfel petrecut la munte sau la mare, în care ditamai managerii redevin copii, jucîndu-se cot la cot cu subalternii tot soiul de joculeţe tematice şi veselindu-se împreună în nesfîrşite chiolhanuri pe banii companiei (ocazie cu care se lămuresc în sfîrşit şi combinaţiile amoroase din firmă), iată că ziua de luni aduce la birou nişte oameni nu doar foarte mahmuri, ci şi mai uniţi şi motivaţi. Încă două-trei team building-uri de-astea şi echipa proaspăt formată se va închega, metamorfozîndu-se apoi într-o "mare familie", în care membrii comunică eficient şi debordează de încredere şi solidaritate. Ceea ce pentru managementul companiei nu poate fi decît o bucurie, pentru că - spun unii experţi - cică munca în familie ar fi mai productivă. Altfel munceşte omul pentru binele familiei care l-a adoptat şi care îl răsfaţă cu mici atenţii, prime de Crăciun şi week-end-uri în Deltă! Dintr-o entitate enigmatică şi oarecum abstractă, "compania" se transformă astfel într-un spiriduş prietenos şi binefăcător, pe care ajungi să-l iubeşti şi în care poţi avea încredere. Şi nu te mai superi aşa de tare, cînd realizezi că nu prea mai ai, de fapt, timp liber (numai al tău), nici măcar la sfîrşit de săptămînă, fiind prea ocupat cu team-building-uri, training-uri, workshop-uri, party-uri aniversare şi alte asemenea delicii corporatiste, toate cu denumiri de import.