"Căsătorii" fără aranjamente

Abonatul... nu poate fi contactat! Sînt împreună de cinci ani şi locuiesc într-un apartament închiriat. Ea are un job "lejer", el traversează acea perioadă a vieţii în care dacă nu devii workaholic nu te simţi bărbat. El are un început de depresie, ea e labilă din punct de vedere emoţional şi oarecum dependentă de familie, respectiv de Mamă. Ea ar vrea uneori să se mărite, el nu crede în căsătoria cu acte. Situaţia lor financiară este în momentul de faţă stabilă. EL: "Dacă mă întrebi, chiar nu ştiu ce face toată ziua! Zice că se plictiseşte, dar io cred că n-are cum să se plictisească din moment ce-mi dă mie o sută de telefoane... şi găseşte tot felul de pretexte: că dacă e bine să cumpere nu-ştiu-ce, că mai sînt două zile şi trebe să-mi depun declaraţia de venit, că se duce pînă la mă-sa... numai fleacuri din astea! Ca dup-aia să mă întrebe cînd vin, unde sînt, da’ de ce durează aşa mult... mai rău ca la Securitate... iar io îi tot explic că nu stau de plăcere, că nu-s la cîrciumă cu băieţii, că am treabă şi să nu mă mai sune... crede-mă, numai cînd văd numele ei pe telefon îmi vine să-mi iau cîmpii! Am aşa un sentiment de culpabilitate, un nod în stomac, deşi nu-s vinovat cu nimic! Io doar muncesc ca să cîştig nişte bani... şi ea începe să se mîţîie, iar cînd o aud cu vocea aia plîngăcioasă, mă umplu de draci! Că asta nu-i relaţie, că n-am mai fost nicăieri împreună de nu-ştiu-cînd, că n-are cu cine să iasă în oraş... io ce să-i fac dacă nu şi-a făcut nici un prieten, că aşa e ea, mai sălbatică!? Şi atunci normal că încep să ţip să mă lase în pace şi nici la muncă nu mă mai pot concentra, nici la nimica! Închid telefonul, numai ca să nu mă mai bată la cap... poa’ să sune şi Marele Job, că nu mai contează! Şi seara vin acasă rupt, da’ chiar rupt, mă înţelegi, nu?... şi ea e cu chef de scandal... că de ce am închis telefonul? Asta e chipurile lipsă de dragoste şi de respect faţă de omul de lîngă tine, adică faţă de ea! Şi iar te întreb: ce vină am io că muncesc? Dacă aş sta în pat, la televizor şi mi-aş lua-o la..., crezi că i-ar conveni?!" EA: "Deja am început să urăsc total job-ul ăla nenorocit! Pentru mine contează un bărbat ca prezenţă fizică, adică lîngă mine... nu cred în dragostea de la distanţă... nu cred în cuplurile în care unul e la Paris şi altul la New York şi vai ce se mai iubesc ei pe mail-uri şi prin SMS-uri! Asta e o porcărie! O relaţie înseamnă în primul rînd să împarţi momentele de zi cu zi, adică chiar şi mersul la supermarket, cafeaua de dimineaţă, uitatul la film, orice! Şi aicea nu-i vorba de sex, dă-l naibii de sex, e vorba de gesturi mici, e vorba chiar de un cuvînt, o atingere, un privit în ochi... iar io nu-s o fire romantică, dar nici nu ştii cît contează lucrurile astea! Simţi că aparţii unui întreg, că eşti o parte din ceva, că nu eşti singur! Normal că-mi dau seama că-l deranjează telefoanele, mă gîndesc de zece ori înainte să sun, nu mai ştiu ce să mai inventez ca să nu-l sun aşa degeaba... dup-aia cînd îmi dau seama că se enervează sufăr şi-mi pun ambiţia... adică e mai important rahatul ăla pe care îl face pentru bani decît mine? Mă simt brusc exclusă din viaţa lui şi problema este următoarea: cu cît petrecem mai puţin timp împreună, cu atît mă simt mai ruptă de el... momentele alea netrăite de care vorbeam ne îndepărtează încet-încet... El nu înţelege treaba asta... zice că nu trebe să stăm bot în bot toată ziua! Zice că munceşte pentru viitorul nostru comun. Dar... mie îmi place să stau bot în bot, altfel ce farmec ar mai avea?!" Abonata... nu răspunde! Sînt împreună de trei ani şi locuiesc într-un apartament cu chirie. El a venit în Bucureşti dintr-un oraş mic de provincie şi încă mai crede că nu are destule perspective. Ea e bucureşteancă şi şi-a dorit să fie femeie "de carieră" încă din clasa a noua, pe cînd citea revista Avantaje. Ea vrea cu orice preţ să se mărite pînă la vîrsta de 30 de ani, lui îi place fotbalul. EA: "Nu mă deranjează faptul că nu lucrează decît sezonier, ca să zic aşa! De descurcat ne descurcăm de la o lună la alta, ca mai toată lumea! Mă deranjează însă că a devenit atît de blazat... nu-i mai vine să se apuce de nimic pur şi simplu, nu vrea să înveţe ceva nou! Îl văd dimineaţa cînd plec la lucru... îşi bea cafeaua, fumează cinci ţigări, îşi verifică mail-ul şi are o mutră... Nici nu pot să-ţi explic ce mutră! De parcă pe lumea asta n-ar mai fi nimic altceva decît rău, iar răul ăsta îl priveşte pe el în mod direct... zice că a dormit prost, că s-a trezit anchilozat şi că nu se simte bine... în fiecare dimineaţă e altceva! L-a tras curentul, îl doare o măsea, are palpitaţii şi atuncea nu mai bea cafea, bea ceai, nu poate să respire, îl mănîncă spatele şi crede că are o eczemă... îi zic să se ducă la doctor şi zice ce, io am bani de doctor?! Dup-aia se pune la televizor... îl pup şi plec... pa, iubitule!... mă mai sună cînd sînt la muncă şi văd apelurile, patru, cinci... dar eu uit telefonul pe unde apuc... ba sînt pe teren, ba într-o şedinţă... îl sun înapoi şi răspunde cu o voce de parcă ar fi pe moarte... s-a întîmplat ceva?... ce să se întîmple? Voiam să văd ce faci... Păi, muncesc... tu ce faci? Bine... şi dup-aia nu mai zice nimica, aşteaptă să zic io ceva... îl întreb dacă a mîncat, ce a mîncat, dacă a vorbit cu cutărică care i-a zis nu-ştiu-ce de un posibil job... îmi zice că-l sună deseară cînd sînt şi eu acasă... uneori mă sună să-mi spună că iese cu nu-ştiu-cine, un prieten de-al lui şi dacă nu pot veni şi eu... îi spun că n-am cum să vin şi mi se pare că se supără oarecum... mă simt prost. Seara cînd vin acasă îl găsesc cum l-am lăsat, la teve... mîncăm ceva împreună ce-am luat io pe drum, că n-am timp să gătesc... îmi amintesc că, într-o seară, spălam vasele şi el se uita la un meci în sufragerie... îl întrebasem mai devreme dacă n-ar vrea să ne căsătorim şi a zis bine, dar aşa un bine fără nici o convingere, ca şi cum i-ar fi fost indiferent... şi atunci spălam vasele şi mi-a venit să plîng, aşa, din nimic!" EL: "Cum să mă însor io cu ea?! Ea are bani, are familie care a investit în ea şi probabil că se aşteaptă la ceva de la măritişul ei... io n-am nimic! Nu-i vina mea că n-am nimic, dar asta e realitatea! Adevărul e că atunci cînd am venit în Bucureşti prima oară chiar voiam să fac multe chestii, aveam entuziasm, ziceam că e imposibil să nu găsesc o portiţă prin care să mă strecor... dar acuma parcă nu mai pot, mă simt bătrîn, oraşul ăsta m-a terminat, să-mi bag picioarele! E prea multă demenţă aici... toţi calcă pe cadavre... ei bine, io nu-s genul ăsta! Eu am bun-simţ. Un Mare Defect! Cu bunul-simţ nu faci nimica, numai cu tupeul! Ea are tupeu. Ştie să se descurce. Mă intimidează. Dar probabil că nu-şi dă seama de asta.... deşi la două cuvinte e un reproş la adresa mea! Tot timpul are faţa căzută, tot timpul bombăne, nu-i convine nimica. Nu-i plac prietenii mei. Că sînt nişte loseri, că nu vor să muncească, că îmi pierd timpul cu ei... Sînt prieteni din copilărie, vin în Bucureşti, vor să ne întîlnim, nu pot să le zic nu... aş fi măgar... ea uită că am un trecut, nu poate să-mi facă lobotomie, ar trebui să mă accepte cu trecutul meu cu tot... dacă ar fi după ea, ar şterge oraşul meu de pe faţa pămîntului... ar da cu bomba atomică acolo, numai să nu mă mai duc din cînd în cînd... dar io acolo pot să respir... îmi încarc bateriile! Nu înţelege treaba asta! Zice că viaţa mea e acuma aicea şi ar trebui să rup orice legătură cu... M-aş întoarce şi mîine. De tot. M-aş angaja cu cinci milioane pe lună şi aş sta liniştit. Eu pentru ea am rămas ca să mă chinuiesc în Bucureşti. Am rămas pentru că ţin la ea şi vreau să fim împreună chiar şi-n condiţiile astea... şi pentru că tot sper că la un moment dat o să fie mai bine. Cîteodată visez pe bune noaptea, în somn, că-i arăt casa pe care am cumpărat-o io din banii mei... că o duc de mînă din cameră în cameră ca să o vadă. Cînd eram mai puşti visam lucruri mult mai măreţe... acuma visez doar o amărîtă de casă cu curte..."